joi, 10 iulie 2014

Atâta grație

    Sunt neîndemânatică. Mereu am câte o vânătaie care apare de nicăieri de la lucrurile de care mă lovesc, mereu mă simt prea mare ca să mă strecor printre obiecte fără să iau ceva înainte sau să calc pe cineva pe picior. Mă împiedic și pe suprafețe perfect drepte și dau peste colțuri de mese sau obiecte de mobilă care parcă nu erau niciodată acolo. Cred că am crescut prea repede la un moment dat și încă n-am reușit să apreciez dimensiunea nouă pe care o am acum. Sunt la fel de înaltă din clasa a VI-a, și totuși am încă impresia că am tot un metru și jumătate. În mod normal, nici un fel de obiect casant nu e în siguranță pe lângă mine, ca să nu mai zic ca sunt expertă la "reparat" toate dispozitivele din lumea asta, începând cu telefoanele, cărora le-am pierdut de mult șirul. Cu toate astea, cumva toate obiectele pe care le-am stricat au fost înlocuite în moduri pe care nu mi le explic. E ca și cum materia circulă sau care se reînlocuiește în mâinile mele și parca mereu apare ceva nou în loc, material nou de stricat.
   Grația clar nu e trăsătura mea definitorie, iar atunci când încerc să par feminină și sofisticată de obicei fac câte o prostie sau spun ceva nelalocul lui și stric tot tabloul pe care mă chinui să-l alcătuiesc. Așa că am încetat să mai încerc. Prefer sa folosesc doar lucruri foarte solide, eventual rezistente la apă, foc și presiune. Prefer să nu încerc sa par ceva ce nu sunt și să mă rezum la statutul meu de elefant în magazin de porțelanuri. Soluția excelentă pentru haine care nu se pătează în primele cinci minute e compusă din pantaloni negri care nu se murdăresc niciodată și bluze maro anti-pete de cafea. Și o altă lecție pe care am învățat-o în modul dificil - nicio haina alba. Niciuna, niciodată, vreodată. Cred că aș putea să scriu un almanah, chiar două, cu soluții în chestiuni jenante. Acesta e domeniul meu, ofer gratis expertiză, aștept întrebări și dau cele mai eficiente soluții, toate testate de profesioniști. 
    Ai uitat iar cheile după ce ai spus de 15 ori ca e foarte important sa nu le uiți? Nici o problemă. Experții non-britanici spun că cel mai sigur mod sa nu le uiți e sa iei cheile în mână cu cel putin două ore înainte și să le ții până în momentul în care pleci. 
   Ai spart iar un pahar, o oglindă și ecranul la telefon, toate în aceeași zi? Uită de griji. Studiile au arătat că singura soluție în astfel de cazuri e sa ții fiecare obiect de sticlă, ceramică sau porțelan pe care îl atingi cu ambele mâini și să mergi foarte încet, uitându-te atent la el pe toată durata transportului. Notă: e foarte important ca în timpul procesului să nu dai cu capul de obstacolele din față. E de o importanță vitală - am dovezi-cucuie solide.  
   Gama mea de sfaturi oferă soluții dintre cele mai variate: cum sa nu îți mai lași două zile telefonul pe silențios, cum să nu mai calci pe telecomandă, cum să nu uiți la ce ora e întâlnirea importanta pe care evident că n-ai notat-o, cum să nu-ți mai dai cu părerea în împrejurări delicate și, foarte important, cum să nu-ți mai cumperi "lucruri drăguțe". Dacă te-ai săturat ca oamenii sa-ți zică "nu trebuie decât să fii puțin mai atentă", "trebuie doar sa te concentrezi un pic" sau "ai și tu un pic de grija", întreabă-ma pe mine. Am răspunsuri la toate întrebările tale.
     Așadar, dragi împiedicați, îmbrățișați-vă dizgrația! Intrați în conexiune cu elefantul din voi! Fiți una cu amețeala voastră! Nu va mai faceți griji legat de lucrurile pe care le distrugeți - sunt doar obiecte, nu contează cât de scumpe sau de importante sunt. Râdeți de prostiile pe care le faceți; sănătatea voastră mentală e mai de preț decât orice telefon pe care-l scăpați în budă sau orice vază care vă mai cade, din când în când, din mână.

marți, 8 iulie 2014

Cu plăcere

   Scopul final al omului nu e nici măcar fericirea. Scopul final al omului e plăcerea. Răstorni munţi şi calci pe cadavre pentru a face lucrurile care să producă o reacţie chimică în creierul tău şi să elibereze substanţele de care ai nevoie ca să îţi exacerbeze existenţa. Asta e explicaţia faptului că avem instincte. Carnale, crude, imorale, egoiste - creaturi primare care caută satisfacţie. Asta suntem, cu nimic mai presus de maşinăriile care pur şi simplu funcţionează cu alt tip de combustibil. De ce credem că există un scop final?
      Ni s-au dat instincte, iar apoi am creat o mie de legi care să le oprime. Am numit aceste legi moralitate şi le-am legat de existenţa forţelor divine, cărora le-am dat nume. Am asociat plăcerea cu răul şi moralitatea cu binele, iar apoi ne-am educat copiii să le diferenţieze. Ca să fie şi mai complicat, am setat limite ale acestei moralităţi care să difere de la individ la individ. Am făcut avortul imoral pentru unii, iar eutanasia perfect etică pentru alţii. Am stabilit că relaţiile între oamenii de acelaşi sex să fie greşite, dar am autorizat misoginismul. Am delimitat  persoanele de animale şi am hotărât pe care făpturile din carne e în regulă să le mănânci. Am vrut egalitate pentru toţi, mai puţin pentru cei care arată diferit de noi.
    Am polarizat autoconservarea şi am decis să ne ajutăm apropele : în ziua în care primul individ şi-a oprit vânătoarea că să-şi ajute vecinul să se ridice, cu riscul ca vânatul să-i scape, în ziua aceea s-a născut civilizaţia, societatea, în ziua ceea s-a decis că cei care trăiesc în triburi, trăiesc mai bine.
     Ce am făcut apoi cu societatea? Am făcut legi, am stabilit conducători, am creat monedă de schimb, am stabilit valoare pentru lucruri, am prioritizat bunurile materiale, am devenit încet-încet singurele creaturi care plătesc că să trăiască pe Pământ.
     Asta ni s-a părut că ne dă superioritate, aşa că nu ne-a mai păsat de ce distrugem; viaţă noastră nu s-a mai limitat la supravieţuire, ci la agonisire. De-acum trebuie să avem, să adunăm, să dăm din coate în lupta pentru bani, pentru putere şi pentru plăcerea care reiese din această poziţie.
    Am  creat încă un concept, şi anume fericirea, şi am hotărât că asta trebuie să facem, şi anume să o căutăm cu disperare până la sfârşitul existenţei, fără să avem nicio idee ce înseamnă, dacă există şi unde o putem găsi.
   Am setat atâtea standarde şi atâtea limitări în încercarea noastră absurdă de a complica fiecare lucru simplu, şi am ajuns să trăim doar de la gât în jos. Vrem că totul să se întâmple aici şi acum - nu avem atâta răbdare şi nu avem atâta timp. Măsurăm timpul în altceva, şi sigur nu în secunde.

marți, 1 iulie 2014

Echilibru

    Mergi pe o sârmă. Înveţi să îţi ţii echilibrul, pas după pas, un picior în faţa celuilalt. Nu te uiţi în faţă şi nu te uiţi în spate. Singurul lucru care conta era să te uiţi în jos. Singurul lucru pe care trebuia să te concentrezi era corpul tău şi felul în care acesta răspundea la ce se petrecea în mintea ta. Făceai un pas şi încă un pas şi cădeai. Cădeai în fund, deoarece sub sârma pe care mergi era o podea. Nu cădeai de sus, iar de fiecare dată nu aveai altă opţiune decât să o iei de la capăt. Nici un hău nu se căsca sub tine, iar sus nu se întindea decât cerul. O luai de la capăt, pas după pas. Şi cădeai iar, de data asta îmi picioare. Şi de la capăt, din nou şi din nou. Cădeai, exasperai şi mai încercai odată. Şi atunci ai realizat. Nu contează de câte ori cazi, nu contează de câte ori te ridic, ci contează cum prețuiești fiecare dintre momentele acelea mici în care îţi ţii echilibrul.
   Aşa funcţionează lumea asta şi aşa funcţionează viaţa ta. Nu primeşti decât atâtea şanse câte îţi oferi, nu renunţi decât atunci când vrei şi, oricât de mulţi oameni te-ar înconjura, pe firul tău eşti singur.
   Echilibru e cuvântul de pe buzele tuturor, echilibru e ceea ce căutăm, lucrul spre care tindem şi prin care ne definim fericirea. Cum poţi să defineşti aşa ceva? Cum înveţi pe cineva acest lucru? Cum poţi să găseşti în exterior mecanismele care să îţi ghideze paşii în ritmul acela perfect, unul după celălalt, în acord cu ritmul pe care funcţionezi şi pe care nu îl poţi schimba? Sfaturile vin de la cei care cred că l-au atins, dar echilibrul e diferit pentru fiecare în parte.
   Dar, mai ales, cum o să îţi dai seama atunci când o să găseşti împlinirea? În acelaşi sens, cum o să ştii să nu renunţi de fiecare dată când cazi? O să te uiţi în faţă şi apoi în spate şi o să găseşti acelaşi peisaj familiar. O să închizi ochii şi o să găseşti în interior toate lucrurile acelea pe care vrei să le schimbi. O să priveşti în jos şi o să vezi solul; acolo e răspunsul. Acolo e speranţa, locul în care poţi să te refugiezi şi de unde singura ta opţiune o să fie să o iei de la capăt.
   Ideea nu e să ajungi cât mai departe pe firul tău pentru că acesta e finit, de pereţi o să te loveşti în toate părţile şi toată greutatea pe care o porţi cu tine o să te tragă înapoi. Nu o să ajungi prea departe pentru că nici nu trebuie să ajungi. Nu există o ţintă, nu există un loc anume pe care să îl cauţi. Nu ai un destin sau un scop final, ci o serie de momente în care eşti în aer, în care fiecare bucată din corpul tău vibrează în acelaşi ritm. Atunci o să fii acolo unde vrei şi o să stai atâta timp cât o să te simţi în siguranţă. Nu o să ai vreo idee ce înseamnă fericirea şi nici nu trebuie să cauţi aşa ceva. Dă-i un nume lucrului pe care îl cauţi. Caută-l în locurile potrivite şi mai fă un pas. Un picior în faţă celuilalt. Jos. De la capăt.