#jesuischarlie - Despre păreri

   

     Nu ni se dă prea des şansa de a fi eroi. Prin partea asta a lumii, toate evenimentele se derulează destul de paşnic de mult timp încoace, violenţa ajunge la noi prin cel mult o bătaie la colţul străzii ori prin programul de ştiri de la ora 5. Lumea nu mai moare de mult pentru o cauză, iar martiriul rezonează vag cu rămăşiţe îndepărtate ale istoriei. Am auzit ieri de masacrul de la Paris, despre cei 12 oameni ucişi într-un atac terorist împotriva redacţiei unui ziar, şi m-am simţit ofensată personal. Nu pentru că mă simt în pericol sau pentru că am impresia că are vreo relevanţă extraordinară ceea ce simt eu sau ce aş putea spune, ci pentru că am o părere. Şi pentru îmi place să cred că societatea în care trăiesc îmi permite să am păreri.

     La urma urmei, trăim în democraţie de ceva timp, iar libertatea de exprimare e unul dintre pilonii fundamentali al acestei forme de guvernământ. Cenzura a dăinuit, însă, şi dincolo de momentul în care ar fi trebuit să dispară de la noi din ţară, dar în forme minore şi care nu au stârnit vreodată prea mult protest. La o scară mai mare, o formă de cenzură reprezintă şi diversele reglementări asupra utilizării internetului, ACTA sau SOPA. În cazul de acum, vorbim despre religie, despre musulmani şi, mai precis, despre fundamentaliştii islamici. În momentul în care pretinzi ca un set de idei să fie imun la critică sau la satiră, nu mai poţi vorbi despre libertate de expresie. Nu mai poţi vorbi despre admiraţia raţională, argumentată, pentru religia ta sau pentru oricare ar fi entitatea sau sistemul de reguli în care crezi. Vorbeşti de deviere, de lipsa de discernământ toxică, care distruge de decenii Orientul Mijlociu. Şi asta nu se reduce la musulmani; crime în numele religiei au existat de la începutul lumii, şi pe alocuri încă se spune că al Treilea Război Mondial ar putea izbucni tot pe fond religios.

     Dar nu despre asta e vorba, ci despre cum nu vorbim despre o ţară din Africa sau despre un oraş din Palestina, ci despre o ţară care a investit miliarde de euro în ultimii ani în protecţia anti-terorism, o ţară dezvoltată, liberală, cosmopolită, cu oameni de toate culorile religioase şi politice. Vorbim despre un masacru în mijlocul Europei civilizate. Despre 3 oameni cu câte un Kalashnikov, despre 10 minute, despre 12 morţi, despre 55 miliarde de euro investite în apărare doar anul trecut. E de sesizat disproporţia fină.

     Iar aici voiam să ajung. Am auzit mereu spunându-se că ai nevoie de o inteligenţă peste medie ca să înţelegi ironia, de un anumit intelect ca s-o accepţi şi poate de o sclipire de geniu ca să o şi gusti, atunci când se face pe seama ta. În final, revista Hebdo e un săptămânal de satiră. Destul de dur, în regulă, dar o satiră, un pamflet, pe care, prin definiţie, "trebuie să îl tratezi că atare". Aşadar, ce îi făcea eroi pe umoriştii care au fost omorâţi? Faptul că au murit pentru o opinie? Faptul că au avut curajul să zică fără oprelişti ce era pe limba tuturor, mai ales în condiţiile în care nu e prima dată când aproape au încasat-o pentru aciditățile aduse islamului? Cel mai probabil, toate cele de mai sus. Cel mai important, însă, fundamentat în libertatea de exprimare, e că fiecare lucru pe care îl spui are consecinţe. Cu cât eşti mai curajos, cu cât trebuie să fii dispus să-ţi asumi urmări mai grave. Asta e ceea ce i-a făcut pe oamenii aceia eroi: “but I'd rather die standing up than live on my knees”, zise Charbonnier, unul dintre cei omorâţi. Nici nu mai e o chestiune de acţiune şi reacţiune. E vorba de cum oamenii ăştia au murit în aşa fel încât să nu moară niciodată.

Iarna, orașul te urăște

     În ultimele săptămâni, am intrat în stare de asediu. Refuz, reneg şi combat tot ce se întâmplă afară. Din acest motiv, oraşul mi se pare o în întregimea sa o capcană. Mereu eşti în pericol, mergând pe trotuar, să fii lovit în depăşire de câte un individ care merge cu mâinile adânc în buzunare, cu capul afundat între umeri şi îndreptat în jos, ţintind înainte, care nu acordă prioritate  oamenilor, câinilor vaganbonzi sau măcar stâlpilor care stau între el şi un loc cald. Treptele de orice fel sunt acoperite de gheaţă. Ajungi în faţa lor şi le priveşti, iar ele te privesc înapoi cu ură şi cu sfidare şi te întreabă pe ce parte vrei cucuiul sau de ce picior poţi să te lipseşti. Te uiţi la ele descumpănit şi-ţi calculezi şansele; ai supravieţuit şi de data asta.

    Orice destinaţie generează o adevărată aventură, ai încercări, misiuni, adversari, poţiuni magice, vrăji. Adversarul e zăpadă măruntă care îţi intră în ochi, toată odată, imediat ce păşeşti afară. Toţi fulgii vorbesc între ei, se aşează pe metereze şi se torpilează printre genele tale, în nări, sub fular. Vrajile sunt înjurăturile pe care le scoţi când aterizezi a zecea oară în fund, pentru că e imposibil să scoţi mâinile din buzunar la timp ca să plachezi impactul. Poţiunile magice sunt în cănile de ceai şi cafea şi Coldrex la care apelezi în disperarea de a-ţi recăpăta circulaţia în obraji, de a-ţi simţi din nou urechile şi de a-ţi localiza nasul pe faţă, în condiţiile în care atingi performanţa de a face degerături la ţurţuri. 

    Până şi oamenii sunt în război între ei. Mergeam mai devreme pe stradă şi erau două tipe care ieşiseră din magazin. Una dintre ele vorbea la telefon: "Faţă, e îngrozitor de frig, nu pot să respir, nu-mi simt faţă" şi a luat-o la picior într-un sprint serios, iar cea din spate strigă disperată: "Renata, aşteaptă-mă! Renata, fată, stai mai încet!". Renata nu auzea. Renata a renegat-o. Se ştiau, probabil, de o viaţă,  stau dovadă zecile de selfie-uri pe care şi le-au făcut împreună... Fata din spate se gândea la ziua în care i-a împrumutat Renatei ojă ei preferată şi Renata a uitat să i-o mai dea înapoi, iar ea n-a menţionat nimic niciodată, credea că sunt prietene. Cine să fie de vină, aici? Să fie Renata? Sau să fie efectul distrugător al frigului, iarna care dezbină şi plantează sămânţa războiului între oameni? 

    Pe lângă asta, nu mai ai timp nici să fii politicos, e o lege a junglei. "Dă-mi, cucoană, odată pâinea aia". "Hai odată, autobuz nenorocit". "Hai, mamaie, mergem şi noi mai repede?" E o conspiraţie, vă zic, iarna e împotriva noastră. 

   Ca să nu mai zic de soare. Soarele e un nenorocit în perioada asta. Te uiţi pe geam şi îl vezi cum stă acolo sus, îţi zâmbeşte, te îmbie, îţi spune să ieşi la aer, să-i simţi căldura. Asta până când ieşi, moment în care se duce adânc în spatele celui mai negru dintre nori şi-ţi arată limba, iar tu rămâi trădat şi degerat înapoi în frig şi te întrebi cu ce ai greşit aşa grav ecosistemului de eşti pedepsit să trăieşti sub partea afurisită a soarelui.

    Şi acuma trebuie să recunoaştem cu toţii, după ce trece Crăciunul, zăpadă nu e decât apă îngheţată şi enervantă care e pe jos şi pe sus şi în toate locurile în care vrei să ajungi. Din toate motivele de mai sus, mie una mi-a ajuns. Declar război. Iarna nu mai este anotimpul meu preferat, şi m-am gândit bine la ceea ce am spus. M-am săturat până peste cap. De azi înainte îmi place vara. Ha. În faţa ta, iarnă nenorocită. Tu, care transformi oraşul într-o capcană. Tu care învineţeşti funduri. Tu, care îmi umpli papucii cu zăpadă. Tu, care mă obligi să port căciulă. Nu cred c-o să pot să iert vreodată toate aceste lucruri. Semnez aici declaraţia de război şi-mi plănuiesc în detaliu răzbunarea. Deja am pregătit un uscător de păr şi am plecat să-ţi topesc toată zăpadă. Să văd ce mai faci acum.