Eu n-am absolut nicio părere despre refugiaţi

 
   Să n-ai nicio părere e perfect normal. De fapt, contrar impulsului firesc al fiecăruia dintre noi, e chiar contraindicat să ai câte o părere de fiecare dată. Jur că, atunci când o să am foarte mulţi bani, o să construiesc câte o statuie fiecăruia dintre oamenii care au zis vreodată "dom'le, eu chiar n-am suficiente date ca să îmi fac o părere cu privire la situaţia aceasta".

    Totul a început dimineaţă. M-am trezit şi îmi începeam liniştită procesul de pierdere inutilă a timpului care avea să dureze nedefinit, proces căruia, ca de obicei, n-aveam de gând să mă împotrivesc. Bunica îmi zice: "6400". Mă uit nedumerită. "De imigranţi." Ha? "6400 primeşte România. Ăia te omoară, ăia îţi dau în cap. O să vezi." Ok. Bine, bunica. Unde ai auzit tu oare aşa informaţii? La biserică? Că despre asta discutaţi voi şi astfel de opinii emiteţi în biserică, în acel mirific loc al toleranţei, al convietuierii şi întrajutorării.

    Mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu am ştiut exact despre ce era vorba. Când am început să citesc pe tema asta, am avut sentimentul acela ciudat pe care îl am de fiecare dată când se petrece câte un eveniment major undeva în lume. Realizez că acestea sunt zile istorice, că evenimentele care au loc acum, zilele astea în care eu exist şi trăiesc, o să fie scrise la un moment dat în manuale de istorie şi că profesori o să le predea la şcoală. Sentimentul acesta e ciudat pentru că îmi da impresia că treburile astea ar trebui să mă privească. Că ar trebui, cel puţin, să ştiu despre ce e vorba. Poate asta este o formă de aroganţă umană. Faptul că ne acordăm importanţa de a ne informa cu privire la ce se întâmplă în lume nu înseamnă că face vreo diferenţa de orice fel faptul că noi ştim sau nu. Cu atât mai mult nu contează dacă avem o opinie despre asta, pentru că, cu excepţia situaţiei în care suntem oameni de ştiinţă sau figuri politice importante, sunt maxim zece oameni care o să dea doi bani pe ceea ce credem noi.

   Revenind la situaţia în cauză. Treaba stă cam aşa, din câte am înţeles: forţele militare ruse au ajuns în Siria şi au înfiinţat o bază de operare pe lângă Damasc. Pe lângă asta, în proximitate se desfăşoară războaiele din Orientul Mijlociu, războiul civil din Libia şi situaţia în general instabilă din acea zona a lumii. Toate lucrurile astea i-au determinat pe cetăţeni ai Siriei (şi nu numai) să caute azil politic în Europa. Faptul că o masă aşa mare de oameni s-a hotărât la un moment dat, pur şi simplu, să-şi ia lumea în cap şi s-o ia frumos în nord că să caute o viaţă mai bună, lăsând în spate absolut tot ce au au şi orice urmă de stabilitate, pare enorm. O parte au luat-o pe mare şi au traversat Mediterana spre Italia. O parte au mers pe jos pe uscat, îndreptându-se, preponderent, spre Germania. Am auzit cazuri în care aceşti oameni strângeau bani luni întregi pentru a plăti grupări de traficanţi de persoane să-i transporte în Europa.

    Anul acesta, am auzit cuvântul "solidaritate" peste tot, ceea ce vrea să însemne că UE e dispusă să-i ajute toţi aceşti oameni. Pentru cei mai mulţi dintre cei care fug, destinaţia finală este Germania, Austria sau alte state dezvoltate. Cu toate acestea, exact statele bogate, care ar avea posibilitatea să primească refugiaţi, sunt cele mai retincente la această idee.

   Motivele pentru care aceşti oameni nu-şi vor găsi locul în multe dintre ţările europene sunt diverse. De la afirmaţii de genul celei a bunicii mele, la diferenţele de religie şi mentalitate, la diferenţele rasiale, la frici legate de integrarea lor în societate, până la diverse teorii ale conspiraţiei dintre cele mai spectaculoase. Cea mai  bombastică teorie pe care am auzit-o spunea că "fiecare musulman care intră în Europa este un soldat în plus pentru Statul Islamic", că "în curând va începe bătălia pentru controlul Europei, iar islamiştii vor învinge" şi că "ne vor judecă generaţiile următoare care nu vor înţelege de ce am acceptat să fim invadaţi fără să mişcăm un deget pentru a ne apară". Că să vezi chestie. Aşa suntem noi, mai laşi şi mai fraieri, dragi copii. Aşa cum au fost şi generaţiile de dinaintea noastră care au lăsat lucrurile să se întâmple pentru că de aşa natură era contextul atunci. Eu, cel puţin, promit că n-o să mişc niciun deget când o să mă judecaţi. Dacă o să fiu moartă până atunci, o să îmi fie cu atât mai uşor.

    De asemenea, mai sunt şi motivele care au sens. Pe de o parte, există ideea în care cei care ar veni la noi în ţară ar reprezenta forţă de muncă benefică. Doar că nu prea de forţă de muncă ducem noi lipsă, ci de locuri de muncă. Nici pe rromi nu am reuşit să-i integrăm, şi ei sunt cu noi de multă vreme. Religia lor ar mai reprezenta o problema, dar probabil nimic imposibil, având în vedere faptul că există moschei cam în toate oraşele. Probabil problema cu adevărat reală e că o să fie văzuţi mereu că nişte intruşi, chestie pe care probabil şi-au asumat-o când au ales să-şi lase în urmă ţară de baştină.

   Aşadar, din toate motivele de mai sus şi din cauza că situaţia e atât de duală şi de alambicată, nu văd cum ai putea să ai o părere aşa, pur şi simplu. Oricât de de dreapta ai fi, în situaţia asta sunt pur şi simplu prea multe de înţeles, şi e important să nu pierdem din calcul faptul că ceea ce vedem este doar ceea ce ni se arată, aşa că nici televiziunile, nici ce mai scrie pe internet nu prezintă imaginea de ansamblu. În sensul asta, poate e la fel de probabilă şi teoria cu invazia islamică şi războiul religios, cât şi teoria în care oamenii doar caută un loc care să-şi ia viaţa de la capăt.

     Înapoi la păreri, totuşi, recunosc că mereu mi-am dorit să fiu una din figurile acelea la care toată lumea merge ca să-i ceară sfaturi. Care are o părere solidă despre orice, care e informată, care e privită că un reper moral şi pe care lumea o ia în serios. Ştiu că nu sunt aşa, însă, şi că mai am mult până acolo.

     Teoretic, felul în care nouă ni se formează opinii despre lucruri ne ajută să le stocăm mai uşor în memorie. Procesul de formare a opiniei e în mare parte involuntar şi e influenţat de o grămadă de factori externi. În mare parte, se formează prin compararea situaţiei în care te afli cu evenimente anterioare din viaţa ta. Pe baza acestei comparaţii, formezi o poziţie relativ la subiectul analizat. Acum, deviind puţin de la subiect, observ că, personal, pe măsură ce avansez în vârstă, mi-e din ce în ce mai greu să îmi formez opinii puternice cu privire la lucrurile din jurul meu. Tind să combat sau să susţin înfocat ceva doar dacă am o înţelegere mai profundă a acelui fenomen. Astfel, extrapolând, e perfect normal să pară dificil să-ţi formezi o opinie asupra unui subiect care te depăşeşte sau care are pur şi simplu prea multe probleme de atins. Pe măsură ce îmbătrâneşti, ţi-e mai uşor să realizezi ce subiect e prea complicat şi prea delicat. În sensul asta, opiniile puternice şi gratuite în subiecte prea complicate denotă ignoranţa.

   Sunt sincer interesată de ce întorsătură o să ia lucrurile şi de ce o să se schimbe în situaţia asta. Sunt atât de multe lucruri care nu se aliniază, pe care nu le ştim sau care nu ni se arată încât, în momentul asta, nu pot decât să zic că habar n-am, că nu am suficiente date că să-mi formez o părere şi să aştept ziua în care o să-mi ridic singură o statuie pentru asta.

Pereţi de hârtie

Imediat după ce te trezeşti, preţ de câteva secunde, te afli la acea graniţă dintre vis şi realitate in care nimic din ceea ce vezi nu e delimitat prin tuşe groase. Liniile sunt difuze, se întretaie, se suprapun, luminile sunt calde. Corpul, pe care îl simţi greoi şi amorţit, e cuprins de o furnicătură moale care se împrăştie mărunt în toate membrele şi care se termină scurt într-un căscat.

Lui Luca nu i-a plăcut niciodată să doarmă. Cât fusese tânar, zilele şi nopţile se alergau între ele, nereuşind să se prindă din urma, iar el le urma fuga nebună într-o frenezie a muncii şi a lucrurilor pe care le avea tot timpul de făcut. În ultimii ani, însă, era din ce în ce mai moleşit. Petrecea zile întregi în pat, cu draperiile trase, ca într-un desfrâu prelungit al somnului care venea ca o răsplată firească după ani întregi de nesomn.

 În dimineaţa aceasta, totuşi, nu mai deschise ochii pentru a vedea, ca de obicei, penumbra din cameră şi nici tavanul alb nu i se mai păru cunoscut. Se ridică în capul oaselor. Bărbatul trecuse demult de al şaptelea deceniu din viaţă, aşa că fiecare dimineaţă aducea după ea, de obicei, o serie întreagă de  dureri de oase, de înţepături şi de furnicături care se declanşau unele pe altele. De data asta nu-l durea nimic. Cercetă îndelung pereţii şi tavanul şi nimic nu i se păru cunoscut. Se gândi că încă visează. Pe geam se profila soarele blând al dimineţii şi un oraş straniu, plin cu blocuri lunguieţe de câte zece etaje, construite de sus până jos din hârtie. Bătrânul fusese  arhitect la vremea lui, şi încă unul bun, şi pentru el era normal să vadă în timpul nopţii clădiri sau  desene pe care le avea de făcut pentru a doua zi. Oraşul de hârtie, totuşi, nu fusese niciodată parte din portofoliul lui.

 Luca se apropie de fereastră şi cercetă mai îndeaproape oraşul acela ciudat. Întoarse privirea şi observă că şi pereţii clădirii în care se află erau subţiri, aproape străvezii, fabricaţi dintr-o hârtie groasă, iar tavanul şi podeaua erau din carton. Camera în care se afla acum se afla şi ea la ultimul etaj al unui astfel de bloc, iar singurul mod de a ieşi din încăpere era pe scările care coborau.

 Bătrânul arhitect coborî încet pe scări, ţinându-se de balustrada din carton. Auzi glasuri familiare din camerele care se răsfirau pe holul uriaş. Intră în prima camera şi fu lovit de un peisaj cunoscut: festivitatea de absolvire a nepotului său de anul trecut. Îl văzu pe acesta, stângaci şi emoţionat pe podium, cu toca prea mică şi cu roba prea mare. Îşi văzu fiica în public, mama băiatului. Deodată se încruntă şi se uită mai atent. Se văzu şi pe sine în public, chiar lângă fiica sa; îşi recunscuse chelia lucioasă şi părul alb de pe tâmple. Deja visul i se păru deplasat. Ieşi tulburat din încăpere şi începu să se pişte, să se ciupească – doar-doar îşi va reveni, însă nu simţea durere. Deodată se auzi zvon dintr-o altă cameră, aflată în celălalt capăt al holului. Acolo intră şi văzu o altă imagine familiară: înmormântarea colegului sau de facultate, eveniment la care participase tot la începutul anului trecut. Acel coleg îi fusese cel mai bun prieten mulţi ani după terminarea anilor de studenţie. Prima lui iubire, primele lui examene, primele lui restanţe, primul său loc de muncă îşi legau imaginea de cea a prietenului sau, care fusese martor activ la toate acestea.  În acest punct, bărbatul ieşi din încăpere şi deveni deja intrigat. Mai coborî un etaj şi dădu de un alt hol lung. Intră în încăperea din capătul holului şi găsi acolo partida de pescuit cu fiul său care avusese loc cu doi înainte. Într-o altă camera, se văzu pe sine, pe patul de spital.

Mai confuz că niciodată, bătrânul deschise uşi după uşi şi văzu o multitudine de scene din trecutul său, unele dragi, altele dureroase, altele nesemnificative. Luca începu să alerge în jos pe scări, oprindu-se aleatoriu la câte un etaj. Zăbovi preţ de jumătate de oră la nunta fiicei sale, la primul meci de baschet ale nepotului sau, la întoarcerea din armată a fiului cel mic.

Înmormântarea soţiei sale fu cea mai dureroase scenă din câte a văzut. Chipul cald al femeii pe care a iubit-o i-a rămas drag până în ultimul ceas. Felul în care zâmbetul ei lumina încăperea şi îi descreţea fruntea i-a amintit de cei patruzeci de ani petrecuţi lângă cea căreia nu a reuşit niciodată să îi deseneze un portret, deşi a încercat în numeroase rânduri. Nu putea să-i redea luminile din privir, liniştea frunţii sau părul care a albit odată cu al lui.

Ajunse la ziua în care s-a pensionat, în care îşi culesese, cu inima strânsă, toate dosarele de pe birou şi le pusese într-o cutie, ziua în care îşi ascuţise pentru ultima oară creioanele, îşi schimbase minele şi îşi închisese blocul de desen, pentru că mai apoi să le pună şi pe acelea în cutie şi să nu mai deseneze niciodată.

Trecu cu lacrimi în ochi prin anii în care stătuse aplecat deasupra planşei, privind prin ochelarii cu lentile groase, în biroul din care nu ieşea uneori zile întregi. Privi la copiii lui care se jucau afară şi cu care petrecuse poate prea puţin timp.

Ajunse la ziua în care şi-a cunoscut nevasta, la prima sa clădire, la primii bani câştigaţi şi la anii frumoşi şi grei în care trăise îmbătat de planuri de viitor. Anii în care se proiecta pe sine. Pereţii străvezii ai clădirii păreau acum mai opaci, iar, când se apropie de fereastră, Luca văzu că soarele nu mai  împrăştia lumina blândă a dimineţii, ci răspândea căldura apăsătoare a unei după-amiezi de vară.

De acum, el nu mai alergă pe scări. Ajunse la perioada sa de studenţie, la absolvire, la anii de liceu. Se opri asupra imaginii naive a tânărului cu bucle greoaie şi cafenii care descoperea care visa la faimă, care citea carte după carte şi care contura o încăpăţânare şi un simt al perfecţionismului incurabil, principalii pivoţi ai destinului său de mai târziu. Pe măsură ce regăsea imaginea mamei sale, mergea din ce în ce mai încet. Corpul începu să îi fie pătruns de o moleşeală plăcută; afară soarele se îndrepta spre linia orizontului, ascunzându-se în spatele oraşului de hârtie. Dădu de faţa somnoroasă a copilului care a fost şi de imaginea clară a mamei, care îl mângâia mereu pe cap dimineaţă, înainte de şcoală.

Pe măsură ce cobora, bărbatul obosea şi vedea, privind în jos, că se află tot mai aproape de parter. Anii de grădiniţă fură succedaţi de imaginea unui bebeluş bucălat, cu ochi căprui şi mari şi cu părul rar. Ajunse la primul etaj, unde se auzeau ţipete de copii şi unde apăreau infirmiere şi doctori.

Jos, Luca nu găsi nicio uşă care să ducă afară, spre celelalte blocuri de hârtie. Se aşeză pe jos, respirând greoi, îşi strânse picioarele şi închise ochii. Blocul de beton se cutremură. Propriei sale vieţi, care acum era materială şi care lua formă în beton şi fier forjat în locul cartonului şi al hârtiei, i se îndepărtau pe rând schelele şi, pe măsură ce Luca păşea spre nefiinţă, trona masivă şi impunătoare în bătaia soarelui în mijlocul oraşului de hârtie.