duminică, 24 iulie 2016

Raze de vara

M-am prabusit in mine insumi ca un perete mancat de cari intr-o noapte de aprilie, cand priveam tavanul alb in toropeala unei oboseli nesfarsite, insotita de migrena nefasta a insomniilor precoce specifice oamenilor care se simt mai batrani decat sunt. M-am descompus in lumina galbena care venea pe fereastra fara perdele a felinarului care palpaia obsedant odata la fiecare zece secunde. Mi-am scuturat capul, incercand sa scap de atatea ganduri care nu erau ale mele, si-am inghit in sec, in dorinra de a alunga nodul amar care imi statea arzator in gat de prea multe nopti interminabile.

M-am trezit amortita in atatea nopti de mai, intr-o amorteala care se scurgea din mintea mea inclestata de griji marunte si de nevoi superficiale. Am simtit in fiecare os autocompatimirea scarbavnica, indoita de vina unei goliciuni sufletesti pe care n-am simtit-o in anii in care eram plina de pasiune si de dorinta de a demonstra orice oricui. Am suferit de dorul unui eu pe care credeam pe-atunci ca l-am pierdut in sirul nesfarsit de preocupari de oameni mari pe care dorisem atat de mult sa mi le insusesc.

In iunie, mi-am trait zilele in inertie, in miros de tei si in aburi de cafea, intre pereti galbeni si in lumina albastra. Am luat fiecare dimineata ca pe o picatura de doctorie amara pe lingura unui copil, si am asteptat fiecare seara pentru a redeveni eu insami in solitudinea comtemplativa pe care o autoprovocam, indepartand orice tovaras ce ar putea sa pericliteze planul top secret de a ma gasi pe mine in mirosul de cauciuc ars de clor si de sudoare din orasul asta galben, alb si gri, pe care am incetat sa-l mai inteleg si pe care il accept ca pe o mustrare de constiinta.

E iulie si zilele alunca ca niste galuste, si m-am regasit in mirosul de carti ingalbenite si de regina-noptii. M-am regasit, m-am luat de mana si m-am salutat cu lacrimi in ochi, bine ai venit inapoi, tovarase. Sa nu mai pleci. Coroana bogata a nucului de ieri dimineata mi-a adus aminte de copilul tuns castronel, cu ochi plini de intrebari care ar fi atat de dezamagit daca s-ar intoarce din trecut si ar vedea ce putin a mai ramas din ce isi dorea sa fie.

August o sa ma gaseasca intreaga, si o sa dea inapoi sens zilelor mele,  o sa-mi aduca inapoi magia si naivitatea si dorinta nesfarsita de a demonstra totul tuturor, vara dupa vara, pana la sfarsitul frunzelor si a norilor si a noptilor.

marți, 19 aprilie 2016

Ce se mai poate imortaliza

    Marturisesc cu rusine ca sufar de obsesia compulsiva de a-mi face conturi. Am conturi pe zeci de site-uri. Toate retelele de socializare, toate platormele, toate site-urile, toate, toate stiu cine sunt. Efectul rusinoasei mele obsesii este ca petrec zilnic mult prea multe ore online. Ceea ce n-ar  fi atat de rau daca nu as fi capabila sa-mi dau seama cat de mult mi se stafideste creierul si mi se dezactiveaza capacitatile cognitive.

    Pe langa romgleza obligatorie, "attention span"-ul meu a ajuns de rasul curcilor. De abia reusesc sa urmaresc cate un filmulet de 5 minute. De abia sunt in stare sa duc cate un articol de 500 de cuvinte la capat. Nu mai zic ce se intampla cand incep sa citesc. Ma enervez la un moment dat din cauza a cat de putin pot sa raman angrenata in naratiune. Atunci cand trebuie sa invat e cel mai rau, pentru ca trebuie sa dezactivez si sa blochez toate conturile si toate mail-urile si sa-mi restrictionez accesul la internet ca unui copil insolent care nu-si face temele. E trist. Mi-e sila cu mine si cu incapacitatea mea de a-mi pastra gandurile intr-un singur loc odata.

    Partea cea mai grea e ca ma uit mereu dupa poze si nu mai citesc paginile dinspre dreapta-sus spre stanga-jos, ci pe diagonala, pe verticala, pe unde e scris mai ingrosat, pe unde sunt imagini. Uneori, cand sunt obosita, mi-e greu sa urmaresc pana si conversatii. Mie, cea cu o mie de pareri. Eu, cea care vorbea ore intregi si care incerca mereu sa convinga pe cineva de ceva.

    Uneori, ma uit prin pozele din casa. Pozele din hartie, ingalbenite si patate, sau lucioase si cu contrast prea mare. Ma uit la fotografii cu mine cand eram mica, cu surorile mele, cu parintii mei, cu cateii si pisicile care acum sunt batrani sau au murit. Ma uit la imaginile acelea care vin dintr-o alta lume. Vin din lumea in care fotografiile erau facute pentru a fi depozite de amintiri. In lumea noastra, pozele depoziteaza fete. Selfie-uri. "Uite cum m-am imbracat azi", "uite cat machiaj am pe fata", "uite ce urmeaza sa mananc". In lumea aceea, pozele erau speciale. Erau rare. Cumparam cate un film doar atunci cand se intampla cate ceva, pentru ca un film nu era chiar putin lucru. Aparatele de fotografiat nu erau peste tot.

    Acum, poate fac mai multe poze intr-un an decat am facut, ca familie, toata viata.  Aceleasi chipuri, aceleasi trairi, aceleasi zambete. Privite de pe suprafata unui ecran, insa, fotografiile par reci si lipsite de incarcatura. Nu mai sunt speciale. Nu poti sa scrii pe spatele lor, nu poti sa le pastrezi in portofel.

   Admit o posibila nostalgie in vorbele mele si o neputinta ipotetica de a vedea imaginea de ansamblu. Dar imaginea de ansamblu este oare ceea ce am pierdut atunci cand am sarit haul acesta spre obsesia moderna spre a ne crea o identitate digitala? Atunci cand ne simtit cuprinsi de dorinta febrila de a ne mai face inca un selfie, nu realizam oare ca fata noastra chiar arata la fel in fiecare zi?

   Marturisesc ca sunt, la randu-mi, un mandru exponent al generatiei mele si ca ma gasesc si eu in postura in care, manata de narcisism sau de vanitate, fac astfel de josnicii. Consider ca cei de varsta mea reprezinta, poate, ultima generatie care sa se mai confrunte cu astfel de indoieli. Copiii nostri n-o sa aiba aceleasi retineri si frustrari. Sau daca o sa aiba, o sa existe, cel mai probabil, o aplicatie pentru ele.

joi, 17 martie 2016

20 de ani de asteptari

    Ma gasesc mereu in pozitia de a fi izbita in fata de ciclicitatea vietii mele. Dupa momentul emotionant in care am facut douazeci de ani, care a venit si a plecat cu toate asteptarile aferente, m-am trezit aruncata in trecut, intr-o realitate in care ma simt iar ca la 13, doar ca poate cu ceva mai putine pareri. Niciodata nu am avut asa o criza de identitate. E straniu cat de putina introspectie mai  sunt capabila acum sa fac si cat de greu imi este sa regasesc ceva familiar in gandurile mele. 

    Pun capul pe perna in fiecare seara si simt cum vin, simt cum se apropie amenintator si sinistru. Le simt duhoarea ranceda si amaraciunea, le aud soaptele. Sunt asteptarile. Asteptarile sunt cel mai rau lucru din viata mea in momentul de fata. Sunt toate acele voci care-mi spun ca nimic nu e asa cum ar fi trebuit. Ca nu fac suficient. Ca nu sunt suficient. Incerc mereu sa alung gandurile si sa ma fortez sa dorm, si in noua din zece cazuri, imi iese. Dar uneori nu vor sa plece. Uneori raman si dau curs unor nopti lungi si epuizante, cand dimineata ma gaseste cu cearcane si cu mintea incetosata. 

   Gasesc destul de multi oameni de varsta mea in aceeasi pozitie, iar dupa ce ma bucur sadic si pe ascuns ca nu sunt singura, intaresc in mintea mea ideea ca acest moment al vietii noastre pune foarte multa presiune pe noi. Aflati intre doua varste, prea batrani ca sa mai credem orice si prea copii ca sa fim multumiti cu ce avem, suntem bombardati cu oportunitati si incurajare si citate motivationale. 

   Avem nevoie o nuanta de echilibru care sa ne tina loc de minte pana trec suficienti ani si ne dam seama ce e cu noi. Ma frustreaza ingrozitor ca niciodata n-am inteles cum se intampla asta. Cum devii adult. Mai exact, la ce punct din existenta ta iti dai seama de lucruri? Exista vreo formula de calcul pentru anticiparea acelui eveniment? Macar un set de indrumari? Sau, atunci cand devii, cum iti dai seama ca ai devenit?  

   Personal, ca sa-mi gasesc nuanta de echilibru, am inceput sa ma rasplatesc pe mine pentru realizari minore. Ca pe catei. De exemplu, acum cateva saptamani, era dimineata si intarziam la facultate. Eram constienta ca intarzii. Eram in tramvai si simteam in stomac  cum creste vina. Am avut, din reflex, impulsul de a ma uita la ceas. Dar atunci m-a lovit: m-am oprit, mi-am spus "faptul ca te uiti la ceas ca sa vezi cat ai intarziat n-o sa te faca sa intarzii mai putin" si nu m-am mai uitat la ceas. Am fost mandra de mine toata ziua ca am avut maturitatea de a ma opri din a face ceva ce in mod firesc m-ar fi facut sa ma simt mai prost. Cam atat de lamentabil am ajuns in relatia cu mine si cu vina pe care o simt ca efect a absolut orice fac gresit. 

    Sunt la fel de mandra de  mine atunci cand reusesc sa ma abtin din a avea pareri puternice despre lucruri controversate. De fiecare data cand imi ajunge la urechi un eveniment legat de care lumea se agita, o instanta a mea de 15 ani preia control si imi spune ca trebuie sa am o parere acum, o parere puternica, desteapta si, mai ales, diferita de a toti celorlati. Dar nu mai merge asa. No, sir. Acum suntem maturi, avem 20 de ani, si zicem: "Stii ceva? Chiar nu stiu nimic despre treaba asta. O sa ma informez". Si atat. Ma simt bine cu mine toata ziua dupa astfel de intamplari. 

   De asemenea, realizez ca mi-e foarte greu acum sa gasesc timp pentru lucurile care nu sunt prioritare din punct de vedere academic sau profesional. A venit acel moment din viata mea in care a trebuit sa fac distinctia intre ceea ce vreau sa practic ca hobby si ceea ce vreau sa fac ca sa traiesc. E greu sa faci delimitarea asta. E greu sa faci orice tip de delimitari cand ai 20 de ani. Probabil ca atunci cand devii adult reusesti sa trasezi linii negre si groase intre toate aspectele vietii tale. Dar acum nu poti. Acum totul e doar un amestec difuz si blurat intre absolut tot ce poti sa vezi. Asta, si asteptarile.

duminică, 3 ianuarie 2016

Lucruri pe care mi le-aș fi spus la începutul anului trecut

      Mereu mi-a placut sentimentul de finalitate de la sfarsitul a ceva ce am facut, cel mai probabil din cauza ca este extrem de rar, din moment ce rareori termin ce incep. Insa anul trecut s-au sfarsit multe lucruri pentru mine, de la liceu si pana la o etapa din viata mea. Imi place sa cred ca anul asta am inteles mult mai multe chestii de la viata, dar probabil ma insel, la fel ca in fiecare an cand zic asta. Azi veneam spre Iasi si pe geamul jegos de autobuz reuseam sa vad, atunci cand nu tremuram de frig si nu se rasturna niciuna din sutele de sacose cu care eram inarmata, o frumusete de apus asa cum se vede numai in zilele geroase de ianuarie. Cu degetele inghetate pe sub manusi, cu nasul congelat inspre detasabil, m-a apucat brutal cea mai profunda dintre melancolii. Ma gandeam ca poate 2015 ar fi fost mult mai calm si mai putin minat de crize de isterie daca eu de acum m-as fi putut intoarce la inceput de 2015 ca sa-mi zic cateva chestii.

      "Ai rabdare". Anul asta mi-a dat cate o lectie de rabdare in fiecare zi. Am realizat ca fiecare frustrare a mea era legata de faptul ca nu vedeam rezultate imediat dupa ce depuneam un efort. De asemenea, am mai realizat si de la fiecare moment in care mi se parea ca nimic n-are sens si ca universul ma uraste, mai dura maxim o saptamana si aparea ceva care sa-mi arate cat de tare ma insel. In lumea asta a gratificarii imediate, am uitat sa astept. Am uitat sa le ofer timp lucrurilor sa se intample si am uitat sa-mi dau timp mie, deoarece niciodata nu esti mai constient de ce se intampla in jurul tau decat atunci cand astepti.

   "Nu esti speciala". Asta a fost cel mai dureros lucru din anul acesta. Stiu ca pare absurd si copilaresc, dar mi-a luat mult timp sa inteleg de ce si sa ma conving pe mine ca existenta are sens chiar si fara convingerea asta absurda. Odata cu evenimentele din 2015, am avut de multe ori ocazia sa ma vad pe mine ca un nume intr-tabel, ca o cifra in statistici, ca o repartitie in banca sau ca o factura de platit. Momentul in care am reusit sa accept ca nu sunt speciala a venit pentru mine ca o usurare. Mi-a luat parca cativa munti de pe umeri. De atunci parca nu trebuia sa ma mai simt vinovata ca mi-e frica sau ca nu stiu atat de multe pe cat credeam ca stiu. Am realizat ca nu sunt cea mai buna si ca e perfect in regula sa nu fiu, ca oameni ma plac si daca am defecte si ca nimanui nu-i mai pasa despre trecutul meu de la un punct. Privind inapoi, mi se pare absurd ca am crezut vreodata altfel, imi spun "bineinteles! cum ai putut sa vezi lucrurile asa?", imi spun "gata, de acum ai voie sa gresesti", imi spun "fa-ti curaj sa faci chestia aia chiar daca te depaseste". Imi place sa cred ca orice copil (da, inca ma mai gandesc la mine ca la un copil) are revelatia asta la un moment dat si e asa ciudat ca nimeni nu spune ca a avut-o. Mie mi se pare extrem de mare lucru.

  "Taci naibii din gura". Nu mi-am zis de suficiente ori chestia asta la timp. Din toate tampeniile pe care le-am zis, le regret cel mai tare pe cele rautacioase. Regret barfele, regret remarcile acide, regret replicile dureroase. Ma gandesc noaptea, inainte sa adorm la tampeniile astea si imi dau cu palma peste cap, ca unui copil prost care se da prea destept pentru varsta lui. Am facut oameni sa sufere de cele mai multe ori din neatentie si inteleg acum cat de greu e sa remediezi asa ceva. O sa tac naibii din gura mai mult anul asta. O sa incerc din rasputeri. 


   "De ce ai tacut acum?" Pare un pic contraintuitiva si de-a dreptul contradictorie partea asta, dar aici vin toate momentele in care nu am pus intrebari. De fiecare data cand mi-a venit sa pun intrebari si m-am abtinut, s-au intamplat urmatoarele: a) am inteles gresit ce-a zis cineva, b) cineva a inteles gresit ce am zis eu, c) nu mi-am clarificat o notiune de care chiar aveam nevoie si pentru care mi-au trebuie ore de cautat mai tarziu ca sa mi-o clarific singura, d) n-am ajuns sa aflu ce lucruri nu stiu. Ultima afirmatie e destul de ambigua. Sunt doua tipuri de lucruri in lume: cele pe care stii ca nu le stii si cele pe care nu stii ca nu le stii. Acuma e si mai ambiguu, dar credeti-ma, stiu exact ce vreau sa zic. La mine in cap are sens.

    Anul aceasta e singurul in care nu mi-am promis nimic. Poate doar sa nu renunt la scris si sa fiu mai constienta de mine. In principiu, o sa las lucrurile sa se intample si o sa-mi dau silinta in tot ce fac. Pare suficient pentru dispozitia mea psihica de acum.  Probabil gresesc si acum si probabil intr-un an, pe vremea asta, o sa ma intorc cu alte sfaturi retroactive. Scenariul meu preferat este ca pana la anul o sa am acces la calatoria in timp si n-o sa mai fie nevoie. 

duminică, 13 decembrie 2015

De treabă


Zilele astea am observat cât de greu îmi este să cer ajutor. Atât legat de profesori, cât și de colegi sau prieteni, simt  frică existențială care mă împiedică să întreb o dată un lucru pe care nu l-am înțeles, să cer o explicație sau să spun ce mă deranjează. Am realizat că, de-a lungul timpului, am dat peste atația oameni care mi-au tăiat-o scurt de fiecare dată, care m-au făcut să mă simt proastă fiindcă am mai cerut o explicație sau care m-au trimis la plimbare fiindcă n-au avut chef de tâmpeniile mele.
 
Într-o altă idee, mi-am dat seama cât de tare m-am schimbat eu în acest sens. Am crescut, mă apropii amenințător de o vârstă care cere o anumită schimbare de la mine, mă apropii de responsabilități serioase și de autonomie. Mă înfricoșează felul în care se schimbă oamenii de vârsta mea și realizez că schimbările lor pun o anumită presiune și pe mine. Pe măsură ce se restrânge dureros cercul meu de prieteni și dorința mea de a cunoaște oameni noi, realizez că niște lucruri majore sunt pe cale să se întâmple și că eu nu sunt aici că să le întâmpin.
 
 Revenind la ideea anterioară, realizez că acum nu mai sunt atât de impresionată de oamenii care mă privesc de sus. Nu mă mai fascinează aroganța și superioritatea și prefer oricând o vorbă bună unei remarci sarcastice. Am ajuns în punctul în care mintea mea rulează atât de solicitant în background, încât fiecare formă de sarcasm care ajunge la urechile mele mă blochează pentru câteva secunde, de parcă creierul meu ar avea prea multe pe cap ca să mai stea să decodeze și înțelesurile ascunse din spatele a ceea ce vor oamenii să-mi spună.
 
 După o viață întreagă de funcționari publici nervoși, de casieri lipsiți de chef, de secretare frustrate, de profesori înfricoșători, de vânzători care se uită urât, am ajuns la concluzia că pe lista mea cu "ce vreau de la oameni", a urcat pe primul loc "să fie de treabă". Am ajuns în punctul în care nici nu mă mai întreb dacă persoana respectivă e fals de treabă sau dacă  e cu adevărat bună, pur și simplu mă bucur că nu se uită urât, că nu mă ia peste picior sau că nu țipă la mine. Mai mult, mă îndrept așa de mult spre vârsta pensionării încât evit până și locurile în care e zgomot că să nu cumva să se gândească pe acolo vreunul să țipe la mine.
 
 Cred că toți cei care sunt angajații în poziții în care trebuie să lucreze cu oameni ar trebui să primească o primă de empatie. Să aibă un borcan cu bilețele unde să scrii "acest nene nu m-a privit ca pe un gunoi" sau "această tanti a fost umană". Pentru fiecare bilețel pozitiv, să le dea 3% în plus la salariu. Când eram în gimnaziu, era un portar la noi la școală care îmi răspundea mereu la salut cu "bună dimineață, domnișoară". Eram așa încântată că îmi spunea "domnișoară", încât zâmbeam tot drumul până la școală și treceam pe lângă el cu gura până urechi și îi ziceam de fiecare dată "bună dimineață!" de parcă ar fi fost ultima zi a lui.
 
 Oricât de clișeic ar suna, gesturile umane și vorbele frumoase sunt atât de rare, încât oamenii amabili devin adevărați eroi. Zilele astea mă întorc tot mai des la ce îmi spuneau ai mei când eram mică: "nu e frumos să vorbești urât" și "nu e frumos să fii răutăcios" și le dau din ce în ce mai multă dreptate pe măsură ce mă depărtez de vârsta aceea. încerc pe cât posibil să nu mă fac eu însămi vinovată de răutăcisme și observ că, dacă zâmbești destul de frumos, și cel mai urâcios dintre portari îți poate răspunde cu "bună dimineață, domnișoară".

marți, 20 octombrie 2015

Adeverinţele lungilor dezamăgiri

Am fost pusă în situaţia în care să fac cunoştiinţă cu infamele instituţii publice din România încă de pe la începutul liceului, de când tot culeg acte pentru burse diverse. De-a lungul timpului, am ajuns să ascult, să compar şi să savurez poveşti cu instituţii publice de la o grămadă surse din jurul meu, pentru că orice om care a  intrat vreodată în vreo primărie, poliţie, poştă, notariat sau oficiu fiscal, are cel puţin câte o poveste tragi-comică. Constanta comună este aceasta: ieşi pe uşă făcând cruce, înjurând şi pufnind în ras, nu neapărat în această ordine.

Povestea începe dimineaţa pe la 8 şi un pic, în respectabila localitate în care trăiesc, care, ca toate localităţile respectabile, are o primărie. Scopul nenorocit pentru care am intrat iar acolo, deşi mi-am promis că nu-i mai păşesc vreodată pragul, a fost o adeverinţă de venit. Urma ca la 9 să plec cu autobuzul pe care trebuia să-l iau din faţa primăriei.

Descriu sumar feţele fireşti care se conturează când intri acolo. Pipiţa blondă cu un pic prea mulţi dinţi care vor să evadeze dintre buzele cu un pic cam mult gloss şi care, în hăinuţa cu blăniţă şi în ghetuţele cu puf, nu pare să-şi umple ziua cu prea multe activităţi importante. Deşi n-avem de unde să ştim dacă albastrul care îi luminează faţă din când în când vine de la pagină de start de la facebook sau de la documentele de importantă vitală la care lucrează intens. N-avem de unde să ştim. În rest, e suficient să roteşti o singură dată privirea ca să vezi unu, doi, trei dinozauri care-şi ivesc capul de după monitoare. Aceeaşi dinozauri care au primit pachete cu cafea şi cutii cu ciocolată şpagă şi de la părinţii tăi, şi de la bunici, pentru că da, atât de dinozauri sunt şi da, treaba pe acolo aşa s-a desfăşurat dintotdeauna. Pe lângă asta, cel mai important de precizat şi singurul lucru care sare în ochi, de fapt, este sictirul. Eternul sictir. Eternele explicaţii şi justificări pentru cerinţe dintre cele mai simple.

     - Doamnă, am și eu nevoie de-un...
     - Da' la ce-ți trebuie?
     - Pai, la bursă...
     - Ce bursă? Esti studentă?
     - Da.
     - La ce facultate?
     - Informatică.
     - Da, bine. La contabilitate.

Aşa se desfăşoară. Pentru că scopul lor în viaţă este să te facă să simţi că tu îi deranjezi. Că te duci ca nesimţitul şi le ceri o favoare. Nu e de parcă ar fi plătiţi pentru asta. De parcă acesta ar fi serviciul lor. De parcă ei stau acolo făcând ceva important şi te duci tu ca dobitocul acolo şi le ceri adeverinţe. "Ce vrei tu, adeverinţă?" Pff, tanti. De parcă meseria ta nu e să-mi dai mie adeverinţe. De parcă ai avea altceva mai bun de făcut în momentul ăla şi în locul ăla şi eu vin acolo şi te întrerup din meseria ta, deşi ceea ce îţi cer eu să faci atunci când te întrerup e fix meseria ta.

 Întru la contabilitate  şi mi se spune că tanti care tre să-mi rezolve mie problema nu este şi că trebuie să-l aşteptăm pe un nene. Stau frumos afară şi mă uit în zare după fiecare nene. De abia pe la 9 vine şi cel pe care îl caut, cu cafeluţa în mâna, încet şi alene şi vum! pe lângă el trece şi autobuzul pe care-l aşteptam eu. Nu-i bai, îmi zic. Mai stai trei ore, îmi zic. Stimabilul trece pe lângă mine şi ceilalţi oameni de la rând şi întreabă dacă pe el îl aşteptăm. Pe dumneavoastră, zicem. La care, respectabilul, zâmbind tâmp şi şmecher într-un colţ de gură: "Păi şi dacă nu mai ajungeam?" În momentul acela faţa mi se contorsionează într-un zâmbet şi îmi dau seama că aventura a început.

Explic domnului ce vreau. Dă semne că ar înţelege. Începe să dea scroll. Dă scroll şi dă, şi dă, timp în care scriu un mesaj, mă uit la afișurile de pe pereţi, verific dacă mai plouă, mai scriu un mesaj, îmi dau seama că mi-e foame. El încă dă scroll. La un moment dat, când a găsit ce căuta, începe să tasteze. Din faţa lui, văd cum îşi deplasează încet degetul arătător peste taste, mişcându-şi buzele în tandem: N...E...G...R..U...T...U... În momentul în care am realizat că nea Gheorghiță mai repede de atât nu poate să scrie, mi-am dat seama pentru prima dată ce nume lung am. "Negrutu Ioana-Cristina", care trebuia scris de două ori, plus numele lui tata, plus data de azi, plus motivul pentru care se eliberează adeverinţa. Urmează un moment de calcul scurt: ok, încă 10 minute de stat aici.

Dar fatalitate. Nea Gheorghiţă renunţă (pe bună dreptate) şi cheamă o altă domnişoară că să redacteze. Când să dea print, ups. "Zero la sută tuş, scrie aici", spune domnişoara. Pipiţa blondă de colo: nea Gheorghiţă, scutur-o puţin că îşi revine" (uite ce le știe, draga de ea). O scutură, da' nu-şi revine. Se pune adeverinţa pe stick, se merge în alt birou. Când să dea print, iar fatalitate: pică curentul. Deja râd în momentul asta. Bun, până la urmă vine curentul, iese hârtia, mergi acolo să o înregistreze, la primar să ţi-o semneze şi la secretar să-ţi pună ştampila. Scutur din cap ca să-mi revin după atâtea instrucţiuni consecutive, trec prin toţi paşii. Când să ies, o doamna care stătea la rând martoră spune: "domnişoară, şi faţă mea a făcut dosar de bursă, şi vezi că-ţi trebuie adeverinţă şi că dumitale ca student n-ai venit, nu numai părinţii tăi". Blesteme.

Înapoi la nea Gheorghiţă. Scot capul de după uşa lui şi-i zic, cu un zâmbet cât pot eu de larg: "hehe, ştiţi... Mai am nevoie de una... Una pentru mine, cum ar veni." Domnişoară care m-a salvat dată trecută mă scoate acum din gura lui nea Gheorghiţă, care încă nu-şi băuse cafeaua din cauza mea, "bată-le-ar să le bată de adeverinţe, că acuma vă trebuie la toţi".

În birou la salvatoare, "hai că am un model de când ţi-am făcut anul trecut". Şi dă-i iar cu scroll. Iar timp de introspecţie. Mi-e şi mai foame, a început iar să plouă, sigur nu mai prind niciun curs, nu mai întru niciodată aici în viața mea. Pârjoalele pe care mi le-a pus bunica pentru cămin nu numai că se adaugă la greutatea din rucsac care îmi creşte încet o scolioză mică, dar mai şi răspândesc un miros subtil şi îmbătătător de usturoi în birou, sigur duhneşte deja în toată primăria. Introspecţie întreruptă de domnişoară care, încă dând scroll, spune "vai, înnebunesc de draci până-l găsesc". Nu mă înnebuni. Măi, ce chestie. "Auzi, ai încercat cu Control+F? Să apeşi pe Ctrl şi pe F. Scrii acolo 'negrutu'". Cu stupoare, merge. Bun. Se rezolva şi asta. Dar, ca să vezi, acum imprimantă din birou de aici nu mergea şi, când mergem la calculatorul pipiței blonde ( nazal: "fată, da' vezi că imprimanta mea scoate cu dungi") - jur pe ce am mai scump că nu exagerez cu nimic - se ia iar curentul.

Ce să mai zici de fatalităţi. Vine curentul şi pretioasa adeverinţă merge şi ea la semnat, stamplilat şi înregistrat, pentru că după aia să o iau în viteză spre uşa ca nu cumva să intervină absolut orice în lumea asta care să mă facă să stau acolo vreun minut în plus. Afară mă uit la ceas: ora zece. O oră şi jumătate a durat. Mă uit la cele două bucăţi de hârtie de jumate de pagină fiecare şi îmi fac cruce (deşi n-am mai avut treaba cu doamne-doamne de mult), înjur (deşi sunt o domnişoară finuţă), şi încep să râd (deşi nici mirosul de usturoi, nici foamea, nici ploaia, nici următoarele câteva ore de aşteptat autobuzul nu îmi par amuzante). Povestea mea cu adeverinţe se încheie trist fix în ordinea asta. Dincolo de frustrări şi de motive şi de ilustrarea vreunei lecţii de viaţă, ceea ce am vrut eu să comentez aici e că, în tot sistemul acesta frumos, dacă există cea mai mică şansă să meargă ceva prost, o să meargă, şi că totul se desfăşoară exact că în bancurile cu Alinuța. Partea tragică e că de fiecare dată când păşeşti acolo, Alinuța devii tu.

miercuri, 9 septembrie 2015

Eu n-am absolut nicio părere despre refugiaţi

 
   Să n-ai nicio părere e perfect normal. De fapt, contrar impulsului firesc al fiecăruia dintre noi, e chiar contraindicat să ai câte o părere de fiecare dată. Jur că, atunci când o să am foarte mulţi bani, o să construiesc câte o statuie fiecăruia dintre oamenii care au zis vreodată "dom'le, eu chiar n-am suficiente date ca să îmi fac o părere cu privire la situaţia aceasta".

    Totul a început dimineaţă. M-am trezit şi îmi începeam liniştită procesul de pierdere inutilă a timpului care avea să dureze nedefinit, proces căruia, ca de obicei, n-aveam de gând să mă împotrivesc. Bunica îmi zice: "6400". Mă uit nedumerită. "De imigranţi." Ha? "6400 primeşte România. Ăia te omoară, ăia îţi dau în cap. O să vezi." Ok. Bine, bunica. Unde ai auzit tu oare aşa informaţii? La biserică? Că despre asta discutaţi voi şi astfel de opinii emiteţi în biserică, în acel mirific loc al toleranţei, al convietuierii şi întrajutorării.

    Mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu am ştiut exact despre ce era vorba. Când am început să citesc pe tema asta, am avut sentimentul acela ciudat pe care îl am de fiecare dată când se petrece câte un eveniment major undeva în lume. Realizez că acestea sunt zile istorice, că evenimentele care au loc acum, zilele astea în care eu exist şi trăiesc, o să fie scrise la un moment dat în manuale de istorie şi că profesori o să le predea la şcoală. Sentimentul acesta e ciudat pentru că îmi da impresia că treburile astea ar trebui să mă privească. Că ar trebui, cel puţin, să ştiu despre ce e vorba. Poate asta este o formă de aroganţă umană. Faptul că ne acordăm importanţa de a ne informa cu privire la ce se întâmplă în lume nu înseamnă că face vreo diferenţa de orice fel faptul că noi ştim sau nu. Cu atât mai mult nu contează dacă avem o opinie despre asta, pentru că, cu excepţia situaţiei în care suntem oameni de ştiinţă sau figuri politice importante, sunt maxim zece oameni care o să dea doi bani pe ceea ce credem noi.

   Revenind la situaţia în cauză. Treaba stă cam aşa, din câte am înţeles: forţele militare ruse au ajuns în Siria şi au înfiinţat o bază de operare pe lângă Damasc. Pe lângă asta, în proximitate se desfăşoară războaiele din Orientul Mijlociu, războiul civil din Libia şi situaţia în general instabilă din acea zona a lumii. Toate lucrurile astea i-au determinat pe cetăţeni ai Siriei (şi nu numai) să caute azil politic în Europa. Faptul că o masă aşa mare de oameni s-a hotărât la un moment dat, pur şi simplu, să-şi ia lumea în cap şi s-o ia frumos în nord că să caute o viaţă mai bună, lăsând în spate absolut tot ce au au şi orice urmă de stabilitate, pare enorm. O parte au luat-o pe mare şi au traversat Mediterana spre Italia. O parte au mers pe jos pe uscat, îndreptându-se, preponderent, spre Germania. Am auzit cazuri în care aceşti oameni strângeau bani luni întregi pentru a plăti grupări de traficanţi de persoane să-i transporte în Europa.

    Anul acesta, am auzit cuvântul "solidaritate" peste tot, ceea ce vrea să însemne că UE e dispusă să-i ajute toţi aceşti oameni. Pentru cei mai mulţi dintre cei care fug, destinaţia finală este Germania, Austria sau alte state dezvoltate. Cu toate acestea, exact statele bogate, care ar avea posibilitatea să primească refugiaţi, sunt cele mai retincente la această idee.

   Motivele pentru care aceşti oameni nu-şi vor găsi locul în multe dintre ţările europene sunt diverse. De la afirmaţii de genul celei a bunicii mele, la diferenţele de religie şi mentalitate, la diferenţele rasiale, la frici legate de integrarea lor în societate, până la diverse teorii ale conspiraţiei dintre cele mai spectaculoase. Cea mai  bombastică teorie pe care am auzit-o spunea că "fiecare musulman care intră în Europa este un soldat în plus pentru Statul Islamic", că "în curând va începe bătălia pentru controlul Europei, iar islamiştii vor învinge" şi că "ne vor judecă generaţiile următoare care nu vor înţelege de ce am acceptat să fim invadaţi fără să mişcăm un deget pentru a ne apară". Că să vezi chestie. Aşa suntem noi, mai laşi şi mai fraieri, dragi copii. Aşa cum au fost şi generaţiile de dinaintea noastră care au lăsat lucrurile să se întâmple pentru că de aşa natură era contextul atunci. Eu, cel puţin, promit că n-o să mişc niciun deget când o să mă judecaţi. Dacă o să fiu moartă până atunci, o să îmi fie cu atât mai uşor.

    De asemenea, mai sunt şi motivele care au sens. Pe de o parte, există ideea în care cei care ar veni la noi în ţară ar reprezenta forţă de muncă benefică. Doar că nu prea de forţă de muncă ducem noi lipsă, ci de locuri de muncă. Nici pe rromi nu am reuşit să-i integrăm, şi ei sunt cu noi de multă vreme. Religia lor ar mai reprezenta o problema, dar probabil nimic imposibil, având în vedere faptul că există moschei cam în toate oraşele. Probabil problema cu adevărat reală e că o să fie văzuţi mereu că nişte intruşi, chestie pe care probabil şi-au asumat-o când au ales să-şi lase în urmă ţară de baştină.

   Aşadar, din toate motivele de mai sus şi din cauza că situaţia e atât de duală şi de alambicată, nu văd cum ai putea să ai o părere aşa, pur şi simplu. Oricât de de dreapta ai fi, în situaţia asta sunt pur şi simplu prea multe de înţeles, şi e important să nu pierdem din calcul faptul că ceea ce vedem este doar ceea ce ni se arată, aşa că nici televiziunile, nici ce mai scrie pe internet nu prezintă imaginea de ansamblu. În sensul asta, poate e la fel de probabilă şi teoria cu invazia islamică şi războiul religios, cât şi teoria în care oamenii doar caută un loc care să-şi ia viaţa de la capăt.

     Înapoi la păreri, totuşi, recunosc că mereu mi-am dorit să fiu una din figurile acelea la care toată lumea merge ca să-i ceară sfaturi. Care are o părere solidă despre orice, care e informată, care e privită că un reper moral şi pe care lumea o ia în serios. Ştiu că nu sunt aşa, însă, şi că mai am mult până acolo.

     Teoretic, felul în care nouă ni se formează opinii despre lucruri ne ajută să le stocăm mai uşor în memorie. Procesul de formare a opiniei e în mare parte involuntar şi e influenţat de o grămadă de factori externi. În mare parte, se formează prin compararea situaţiei în care te afli cu evenimente anterioare din viaţa ta. Pe baza acestei comparaţii, formezi o poziţie relativ la subiectul analizat. Acum, deviind puţin de la subiect, observ că, personal, pe măsură ce avansez în vârstă, mi-e din ce în ce mai greu să îmi formez opinii puternice cu privire la lucrurile din jurul meu. Tind să combat sau să susţin înfocat ceva doar dacă am o înţelegere mai profundă a acelui fenomen. Astfel, extrapolând, e perfect normal să pară dificil să-ţi formezi o opinie asupra unui subiect care te depăşeşte sau care are pur şi simplu prea multe probleme de atins. Pe măsură ce îmbătrâneşti, ţi-e mai uşor să realizezi ce subiect e prea complicat şi prea delicat. În sensul asta, opiniile puternice şi gratuite în subiecte prea complicate denotă ignoranţa.

   Sunt sincer interesată de ce întorsătură o să ia lucrurile şi de ce o să se schimbe în situaţia asta. Sunt atât de multe lucruri care nu se aliniază, pe care nu le ştim sau care nu ni se arată încât, în momentul asta, nu pot decât să zic că habar n-am, că nu am suficiente date că să-mi formez o părere şi să aştept ziua în care o să-mi ridic singură o statuie pentru asta.