Cutia

        Zilele trecute mergeam prin oraş şi am avut nevoie de un bilet de autobuz. M-am îndreptat spre o tonetă de ziare, mă gândeam în altă parte, eram absentă şi nu vedeam prea multe în jur. La tonetă era o cucoană cam de vreo 50 de ani, cu dinţii strâmbi în faţă şi cu buzele spoite de un roz ciudat şi sclipicios. "O călătorie, vă rog." Şi cucoană : "Unde?", moment în care am ridicat capul de parcă m-aş fi trezit din comă şi am privit-o atent, iar ea părea că are o anumită dulceaţă în ochi şi un zâmbet complice pe faţă, care acum îmi dădea impresia că ar fi fost cel mai frumos din câte am văzut vreodată. " În viitor, poate. Sau în trecut..." a fost ce-am reuşit eu să spun, deşi pentru mine era deja clar că femeia aia îmi intrase până în fundul inimii. "Da, în trecut, să fim mai tineri. Eh, domnişoară, da' tu eşti tinerică oricum", a mai zis, iar eu m-am îndepărtat, impresionată mai mult decât ar fi fost cazul, date fiind coordonatele deloc ieşite din comun.
         E ciudat cum lucrurile cele mai evidente de pe lumea asta trec neobservate până în momentul în care începe să planeze o umbră de mister pe ele. După chestiunea cu biletul, mi-a tot venit în cap o poveste cu o cutie de carton pe care am auzit-o cândva, poate înr-un film, poate în vreo carte. Un băieţel a primit odată de la bunicul lui o cutie de carton închisă, cu un semn de întrebare pe ea. Bunicul nu i-a spus nici să o deschidă, nici să nu o deschidă, nici să o păstreze, nici să o facă căsuţa pentru porumbei, iar băiatul care tot încerca să afle de la bunic ce conţine nu a primit niciun răspuns, poate doar o mângâiere de bunic pe frunte şi un zâmbet.
       Ani mai târziu, copilul mare de-atunci încă avea cutia aceea pe dulap, se uita la ea de fiecare dată când stătea la birou. La un moment dat, stătea cu capul în palme şi privea în gol şi i s-a o oprit privirea pe cutie : "Oare de ce n-am deschis-o niciodată?" S-a ridicat în picioare şi a luat-o în mâini, a pus-o la ureche, a scuturat-o, a privit-o din toate părţile, operaţiune pe care o repeta pentru a mia oară. Apoi a îndepărtat-o iar de el, ţinând-o cu amândouă mâinile, a pus-o la loc şi a ieşit din cameră. De ce nu a deschis nenorocita aia de cutie, mă întrebam când am auzit povestea. Mă întreb şi acum. Ce e aşa special la o cutie de carton închisă, ce e aşa de fascinant la lucrurile pe care nu le cunoşti, ce îţi atrage interesul spre ceva ce nu înţelegi şi e dincolo de percepţia ta?
       De ce căutăm de nebuni misterul? Din curiozitate? Din frică? Din frică de faptul că, probabil, nu e niciun mister de fapt? De asta se temea băiatul, poate. Că va deschide acea cutie şi va fi goală. Închisă, era atrăgătoare, era fascinantă, era frumoasă. Frumoasă... Priveşti o floare şi ţi se pare frumoasă, nu ştii care sunt mecanismele care o fac să arate astfel. Pui aceeaşi floare la microscop şi vezi celulele de aproape, substanţele care interacţionează acolo şi procesele care îi dau viaţă. Dar acum nu ţi se mai pare frumoasă, pentru că o înţelegi.
        Dacă viitorul meu ar fi în faţă ta, scris şi împăturit pe o foaie într-o cutie închisă cu un semn de întrebare pe ea, ai deschide cutia? Dacă ai avea şansă să cumperi o călătorie în viitor, ţi-ai dori acest lucru? Dacă ai găsi răspunsurile la toate întrebările pe care ţi le pui constant, ţie şi întregii existenţe, chiar ai vrea să le afli? Sensul vieţii stă în căutarea sensului vieţii. Cutia o să rămână închisă de dragul incertitudinii. Călătoria o să fie, de data asta, doar până în Podul Roş.

Noroc

   Cred în noroc. Nu sunt un om superstiţios, cu atât mai puţin unul religios, dar cred că norocul chiar există, cred că e la fel de real la timpul şi spaţiul, e o coordonată în sine. Hazard sau entropie, întâmplare sau coincidenţă, lucrurile astea sunt palpabile şi reale, sunt dimensiuni ale existenţei, fidele şi inteconectate.

    Să fii la coodonatele geografice potrivite, să nimereşti intervalul orar necesar - omul potrivit la locul potrivit - şi să ai noroc. Cam asta e tot ce poţi să faci, fără să faci nimic. E paradoxal cât de mult şi cât de puţin poţi să intervii în orice, cât timp poţi să cauţi ceva şi cât de mare poate să fie uimirea când îl şi găseşti. Tot ceea ce suntem noi, tot ceea ce facem, totul e guvernat de noroc, de şansă, de nişte zaruri aruncate de ceva mai mare decât noi, ceva imaterial, mai mult decât o entitate, mai degrabă un sistem de reguli şi de condiţii scrise cu stele la graniţele spaţiului. Poţi să numeşti asta Dumnezeu? Sigur că poţi, dacă asta are sens pentru tine. Poţi să-i atribui o identitate? Bineînţeles, dar cu ce te ajută?

     Încercăm mereu să găsim sensul în imaterial, să prindem ceva în palme şi să îi dăm o formă şi o etichetă, să îl categorisim şi să îl plasăm în mintea noastră în sertarul alocat. Deciziile le luăm noi, sau aşa credem, dar şansă ca ele să se concretizeze în ceva anume e infirmă. Riscul la care te expui poate să devină un ghinion de toate frumuseţea sau o baftă uriaşă, totul la fel de aleatoriu, cu tot spectrul de la una la alta. Nu suntem decât clişee materializate, condensări de atomi ambulante cu putere de decizie limitată.

    Credem că avem control asupra vieţii şi e firesc, am înnebuni dacă am realiza că suntem în bătaia vântului. Dar cât e de adevărat? Cât de mult poţi să schimbi faptul că te-ai născut într-un anumit context social? Cât de mult poţi să controlezi schimbările pe care le imprimă asupra ta toţi oamenii cu care vii în contact? Ce contribuţie ai tu la faptul că ai crescut în prospera Suedie sau în Orientul Mijlociu bătut de război? Poţi să faci extrem de multe eforturi şi să ajungi pe o anumită treaptă pe care se întâmplă să se găsească un om care n-a făcut absolut niciun efort. O să fii frustrat şi n-o să ţi se pară corect, dar corect nu înseamnă nimic. Nici nu există conceptul asta de fapt, corect e o idee sintetizată de oameni pentru a-şi explica lucrurile care li se întâmplă, deşi acestea nu au nicio explicaţie. 

     Totul e inherent corect. Lumea asta e cumva egală, deşi nu pare de nicio culoare aşa. La nivel global, nu e, deoarece nu e omogenă din niciun punct de vedere. La nivel individual, pe de altă parte, este. Dai exact ceea ce primeşti, în cam aceeaşi cantitate, sub diferite forme. 

     Norocul e speculaţie metafizică, mult prea abstract - totul tinde să devină prea abstract de la un punct -, dar mult prea prezent pentru a-l nega. Cu toate astea, înainte de a castiga la loto, tot e încă necesar să cumperi un bilet - pare corect, nu-i aşa?

Scenariu

    Probabil nimic din ceea ce crezi acum nu o să mai trezească nimic în tine peste câţiva ani. O să te schimbi, probabil radical, în rău, în bine, în ceea ce o să simţi tu că vrei să fii. O să iei decizii constant, o sumă mare de decizi. Vei susţine cu tărie o cauză, vei fi tânăr şi vei crede orbeşte. Vei trece de la nepăsare la repulsie apoi legat de acea cauză. Vei empatiza, real sau disimulat, cu ceea ce se petrece în jurul tău.
      Vei fi revoltat, vei fi confuz, vei fi indiferent. Cortina va cădea peste o grămadă de oameni din viaţă ta. Îţi vei da seama, la un moment dat, că rezonezi cu anumite persoane doar atâta timp cât eşti pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Apoi veţi evolua în direcţii diferite. Şi e perfect firesc. Dacă am putea să vedem legăturile dintre oameni că nişte fire ataşate de corpurile lor, am realiza toată reţeaua asta de relaţii e cel mai efemer dintre lucruri. Totul se rupe şi de desface la un moment dat, şi nu e nimic greşit în asta.
     Şi vei ajunge apoi la acel moment din viața ta când îţi vei da seama că nu ai timp. Vei pune capul pe pernă noaptea -  zile trecute fără noimă - şi te vei întreba ce tot faci. Probabil atunci te vei panica, dar nu va ţine decât în intervalul de dinainte să adormi, pentru că a doua zi o să aducă mult prea multe responsabilităţi că să mai lase loc de momente de introspecţie.
     Apoi vei fi plictisit. Ţi se va părea că fiecare zi se repetă în acelaşi tipar care seamănă cu cel de dinainte, te vei învârti la infinit în acelaşi cerc banal şi monoton, contrariat, prea plictisit pentru a păstra, prea lipsit de energie pentru a schimba  ceva.
     Apoi vei fi înţelept. Îţi vei da seama că viaţa e ca un mare banc, că tot timpul până atunci ai căutat poanta, încercând să găseşti frază supremă pe care să o transcrii în acţiuni în aşa fel în cât tot textul de până atunci să aibă sens şi însemnătate. Vei realiza că ai tot redactat un mare lanţ de promisiuni, lucruri pe care ţi le-ai promis ţie, în secret, sau celorlalţi, mai mult sau mai puţin direct. Căutăm promisiuni în tot ceea ce începem. “A fost odată că niciodată” – te rog, spune-mi  o poveste care să merite timpul meu. Nu am timp. Un lucru îţi atrage atenţia dacă îţi promite ceva. Fiecare început de carte, de film are nevoie de introducerea aceea care să te ţină acolo şi să te facă să-ţi pese.
     Şi la sfârşit cum vei fi? Împlinit? Rareori. Vei fi un automat ambulant de sfaturi, le vei oferi cu generozitate tuturor, cerute sau nu. Vei vedea în jurul tău  acelaşi ciclu, aceleaşi credinţe orbeşti, aceleaşi cercuri, aceleaşi promisiuni. Vei încerca să-i ajuţi să-şi găsească poanta de final pe toţi cei a căror poveste e similară cu a ta. Apoi îţi va expira timpul şi va cădea cortina. Şi îţi va fi frică de momentul în care va cădea cortina, din nou, lucru firesc, dar iraţional. Nu vei trăi ca să experimentezi moartea. Când ea va fi acolo, tu nu vei fi. În sensul ăsta, cortina nu va cădea niciodată. Şi totuşi, vine întrebarea, al cărei răspuns e la fel de nesatisfăcător chiar dacă e pozitiv sau negativ  : şi dacă nu primeşti aplauze?

Subiectiv

       Nimic nu e obiectiv vreodată. Suntem creaturi afective, suntem suma experienţelor noastre anterioare, ne formăm o părere, o atitudine faţă de un lucru fără a şti ceva despre el în mod necesar. Primul impuls al creierului nostru în momentul în care îi apare ceva nou în faţă este de a-l compara cu ceva văzut anterior.  Atunci, el încearcă să facă legătură cu evenimente din trecut care să aibă ceva similar pentru a şti cum să anticipeze comportamentul acelui lucru în viitor. De asta ne este frică de necunoscut, pentru că nu reuşim să anticipăm următoarele acţiuni, deci nu suntem pregătiţi să reacţionăm. Tot de asta reacţionăm ciudat faţă de unele fenomene deoarece avem o imagine anterioară distorsionată. De asta am vrea parcă puţin să înceapă WWIII, pentru că singurele noţiuni pe care le avem despre război vin din filmele romanticizate pe care le-am văzut, sau de la străbunicii noştri, ale căror poveşti din armată ne-au făcut să îi urcăm pe un piedestal. Şi asta e explicaţia, deoarece în acel moment nu te gândeşti la consecinţele a ceea ce îţi doreşti. Războiul e urât şi crud şi are consecinţe care se întind pe decade, dar tot ai vrea să vezi un pic ce înseamnă, ca în filmele acelea cu trenul şi peronul şi batista care flutură din mâna tinerei  înlăcrimate. Ca să nu mai zic de buncăr…
        Iar percepţiile noastre sunt extrem de limitate. Toate obiectele cu care vine omul în contact într-o viaţă, limitat la perioada de timp şi la regiunea în care trăieşte, reprezintă o perspectivă foarte îngustă raportat la totalitatea obiectelor existente. Aşa că e firesc să avem tendinţa să folosim cuvinte mari pentru idei mici, să ne plictisim, să căutăm lucruri extreme şi neobişnuite şi să avem impresia că nu se întâmplă nimic.
       Dar asta nu înseamnă că nu venim în contact cu foarte multe. Dimpotrivă, ne bombardează zilnic din ce în ce mai multe informaţii, iar a le prelucra şi a le înţelege pe toate nu este numai imposibil, ci şi nebunesc.  Aşa că mintea noastră lucrează în consecinţă : categorizeaza oameni şi îi încadrează în tipologii. Exemplu, întrebare de 100 de puncte : “crezi în Dumnezeu?” E ca şi cum un om orb te întreabă dacă eşti alb sau negru. Vrea să te localizeze undeva, să te eticheteze progresiv că să îşi contureze o idee despre tine, să ia toate informaţiile pe care le are despre albi sau despre negri şi să ţi le lipească pe frunte. Despre cât de etică este etichetarea oamenilor, asta e o altă discuţie.
         Aşadar, e o tâmpenie să te aştepţi la obiectivitate sau să pretinzi că poţi să o oferi. Poţi să te apropii de ea, poţi să tinzi către ea, dar nu poţi să o atingi. În aceeaşi categorie intră şi toleranţa. Într-o lume în care se discută de concepte democratice şi de egalitate, încă suntem în situaţia în care putem doar disimula toleranţa. Iar lucrurile probabil n-o să se schimbe prea mult, pentru că ăsta e felul în care merge creierul nostru.
       E minunat, tot paradoxul ăsta pe care îl purtăm în noi. E minunat cum tot ceea ce facem e şi rău, şi bun, şi explicabil.
      
      

Acasă

   Ce e acasă? E acasă unde te-ai născut, e acasă locul unde stai, e acasă locul în care te duci în vacanţă? Ce înseamnă acasă, de fapt? E locul acela confortabil şi protejat, unde te simţi liber şi în siguranţă? E acasă, de fapt, o persoană? Ce e un cămin şi de ce e aşa important?
    Am schimbat o grămadă de domicilii, am trecut prin o mie de case şi cu mi-am dat seama niciodată dacă sunt acasă. Nu mi-am găsit locul, încă nu mi-l găsesc, aştept zile întregi că să ajung undeva şi când sunt acolo îmi dau seama că vreau să plec, nu ca să fiu în altă parte, ci doar ca să nu fiu acolo. Cum o să-mi dau seama când mi-am găsit locul? O să mă simt într-un fel anume, o să mă lege de acel loc dorinţa de a mă întoarce? Sau doar o să mă ataşez afectiv de el? Sau o să mă întorc pentru că lucrurile mele sunt acolo?
    Nu mi-am creat conceptul de cămin în minte. Am ajuns să cred că locul meu e acolo unde o să devin cine vreau. Probabil o să mă simt în siguranţă în locul care o să-mi ofere răspunsuri şi perspectivă. Poate o să mă simt protejată într-un loc pe care o să îl deţin. Actul de proprietate e certificatul de acasă pe care îl caut? Dacă nici măcar acela nu e? Dacă nu o să simt asta nici atunci?
    Poate locul meu e pe drum. Poate că în toate momentele când o să caut locuri, o să caut, de fapt, doar procesul de tranziţie în sine. Poate de fapt dependenţă transformă un loc într-un cămin? Adică o să mă simt acasă doar atunci când o să am o familie încropită undeva? Chiar sunt toate răspunsurile mele aici, în conceptul de familie în care mi-am pierdut toată încrederea?
   O să vină aşa, că o revelaţie, ca un sentiment nou şi pe care o să îl indentific imediat, impresia că mi-am găsit locul? Probabil. Am toată speranţa în asta. Am toată speranţa că la un moment dat o să cobor din maşină şi o să trag prima gură de aer şi aerul o să vibreze. O să ascult liniştea aia, dar nu linişte în sensul de lipsa sunetului, linişte în sensul de armonie, de conexiune între mine şi acele coordonate geografice. Se spune că apartenenţa nu ţine de o porţiune de sol, ci de o porţiune de suflet. Să fie oare aşa? Eu sper să fie...

Toate-s vechi și nouă toate

     În fiecare zi, în medie de cam două-trei ori, îmi tot iese în cale ceva care să îmi amintească de grelele  vremuri care or să vină. Tot apare câte ceva, câte cineva care să îmi tulbure toată liniştea, şi aşa fragilă şi vai de mama ei, şi să mă facă să mă întorc din nou la urâta, deprimanta şi vechea chestiune legată de viitor. Nu cred că am fost la vreun punct în viaţă mea mai confuză de atât - şi eu sunt cea mai confuză persoană din lume, încântată de cunoştiinţă. Şi e frustrant, al naibii de frustrant că nu reuşesc să mă concentrez pe nimic. Exact în momentul în care îmi vine, când simt că l-am atins, că îl ţin bine în mână, puf!, se duce, ca şi cum nu ar fi fost, că şi cum nici n-ar putea să fie. Nu ştiu ce o să fiu, nu ştiu ce o să fac, nici nu prea mai sunt sigură cine sunt.
       Mă las antrenată de toată presiunea asta, ceea ce am urât cel mai mult toată viaţă şi de care am încercat, fără şansă, continuu, să mă lepăd. Am făcut toată viaţă "ce trebuie", deşi am înghiţit în sec de fiecare dată când am făcut-o. Am încercat să împac mereu pe toată lumea, să fac alegerile bune pentru toţi, să mă ridic la aşteptări, să mă apropii cât mai mult de perfecţiune. Mi-am dat seama în fiecare clipă că toate astea m-au făcut să pierd câte ceva din mine, chiar dacă m-am chinuit să rămân cine sunt. Goana după note mari, goana după diplome, goana după apreciere, după modele - nu m-am întrebat niciodată pentru ce. Pentru mine, teoretic... Teoretic. Nu a fost niciodată pentru mine. Cum o să reuşesc eu, în puţinul timp care a rămas până la marea decizie, să îmi dau seama care e marele răspuns la marea întrebare?
      Am încercat mereu să învăţ, să înţeleg, să cunosc, să caut, să îmi pun totul în cap în sertăraşe mici, să ordonez tot, să fie albul alb şi negrul negru, şi reuşeam, serios că reuşeam. Totul era atât de clar şi limpede atunci când nu mă gândeam la el... Dar a venit şi timpul analizei, când a trebuit să mă uit în sertăraşele alea şi să îmi dau seama că nu au existat niciodată sertăraşe, pur şi simplu aruncam toate informaţiile care treceau prin mine într-o pubelă mare de tot, unde era un malaxor nesimţit care le întorcea frumos pe toate, reţeta perfectă pentru haosul absolut.
      Realizez că am fost şi o să fiu toată viaţa o frustrată. Da, exact aşa. Pentru că o să caut mereu răspunsuri şi pentru că ele o să vină mereu sub formă de întrebări. Pentru că o să caut mereu să fiu morală, onestă, sinceră, şi pentru că nimic nu e aşa în viaţa reală. Nu, viaţa reală e de fapt un ghem mare de fire care se tot înnoadă şi se rup şi se întind şi nimic nu are o ordine, o logică, nu are un tipar; e o masă uriaşă de hazard şi de absurd şi încă nu am văzut nimic. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu, în primul rând despre mine. Ce ştiu eu să fac? Singurul lucru care mi-e clar e că vreau să plec, să fug, să schimb ceva, şi tare m-ar mai ajuta să ştiu unde şi ce anume. Ce simplu ar fi dacă mi-ar spune cineva, pur şi simplu, ce să fac. Dar nici asta nu e bine, nu ascult niciodată pe nimeni. Şi când orgoliul prostesc se îmbină cu confuzia supremă, haosul atinge stadiul de sublim.
      Şi totuşi sunt optimistă. Nu cred că o să am o revelaţie la un moment dat, nu o să plouă cu răspunsuri şi adevăruri absolute într-o zi. Poate trebuie totuşi să caut în continuare. Poate răspunsul e de fapt mai simplu decât am crezut. Poate că o să şi  schimb vreo două-trei-patru mii de răspunsuri până o să ajung undeva. Poate că e normal să nu ştiu ce vreau acum. Am încredere că o să recunosc răspunsul acela când o să îl văd, că o să îl leg fedeleş şi o să îl pun într-o cuşcă. Singurul lucru clar e că acum e vremea egoismului, acum e momentul în care chiar nu trebuie să mă întreb pe nimeni, să-mi iau orgoliul care m-a târât în toate tâmpeniile de până acum şi să îl supun unui interogatoriu. O să scot de la el toate răspunsurile. Negru pe alb, dacă se poate.

   
    

Vid

        Aş vrea să îmi golesc capul. Aş vrea să scot rând pe rând fiecare emoţie pe care am trăit-o vreodată. Iar când totul va fi inexpresiv, să elimin toate senzaţiile, una câte una, până când nu va mai fi nimic de perceput. Apoi aş vrea să dispară fiecare imagine, una după alta, până când nu va mai rămâne nimic bidimensional. Atunci va rămâne doar întuneric, iar pe măsură ce continui, să nu mai percep nici întunericul. Încet, totul să se împrăştie şi nu rămâne nimic, e linişte, e vid, iar nimic din ceea ce sunt eu nu mai e acolo. Acum nu sunt nimic.
      Acum aş vrea să mă dedublez, să ies din mine. Să pot să mă văd, aşa cum stau dreaptă aici pe scaun. Aş vrea să plec, să ies şi să văd, pur şi simplu, să văd absolut tot. Acum nu aş vrea decât să percep fiecare imagine, fiecare senzaţie din lume. Ca şi cum lumea ar fi o poză în relief, şi eu nu pot decât să o privesc. Nu vreau să o înţeleg, am petrecut o eternitate încercând să înţeleg totul. Nu. Vreau doar să fiu acolo, oriunde, peste tot, pasivă şi lipsită de relevanţă. Aş vrea să simt fiecare textură, să dau totul pe repede înainte şi să văd cum se schimbă fiecare element din decor.
       Acum aş vrea să nu fiu nimic. Să fiu aerul însuşi, şi nici atât, să devin pur şi simplu ceva static, dar să nu stau, să mă deplasez, dar fără să mă mişc, să simt, dar fără să înţeleg. Acum aş fi totul. Aş putea să fiu pământ, să curg, să plutesc, să mă dezintegrez, să fiu materia în toate stările de agregare, sau să fiu imaterială. În momentul asta, n-aş mai vrea nimic. Aş putea să mă întorc înapoi în mintea mea, să chem fiecare amintire pe care am alungat-o, să readuc fiecare moment de care am scăpat, să primesc înapoi toate ideile care s-au dus, să fiu încet, încet, din nou ceea ce sunt. Aş putea... Aş putea să mă întorc înapoi aici, să îmi simt din nou mâinile şi capul, iar în capul meu să nu se fi schimbat nimic. Doar că s-a făcut linişte. S-a făcut atât de linişte... În mintea mea totul se va fi propagând acum în cercuri concentrice perfect ritmat, iar eu voi fi simţit în sfârşit pace. Aş vrea să se fi schimbat ceva. Şi tot să nu fi înţeles nimic.