Toate-s vechi și nouă toate

     În fiecare zi, în medie de cam două-trei ori, îmi tot iese în cale ceva care să îmi amintească de grelele  vremuri care or să vină. Tot apare câte ceva, câte cineva care să îmi tulbure toată liniştea, şi aşa fragilă şi vai de mama ei, şi să mă facă să mă întorc din nou la urâta, deprimanta şi vechea chestiune legată de viitor. Nu cred că am fost la vreun punct în viaţă mea mai confuză de atât - şi eu sunt cea mai confuză persoană din lume, încântată de cunoştiinţă. Şi e frustrant, al naibii de frustrant că nu reuşesc să mă concentrez pe nimic. Exact în momentul în care îmi vine, când simt că l-am atins, că îl ţin bine în mână, puf!, se duce, ca şi cum nu ar fi fost, că şi cum nici n-ar putea să fie. Nu ştiu ce o să fiu, nu ştiu ce o să fac, nici nu prea mai sunt sigură cine sunt.
       Mă las antrenată de toată presiunea asta, ceea ce am urât cel mai mult toată viaţă şi de care am încercat, fără şansă, continuu, să mă lepăd. Am făcut toată viaţă "ce trebuie", deşi am înghiţit în sec de fiecare dată când am făcut-o. Am încercat să împac mereu pe toată lumea, să fac alegerile bune pentru toţi, să mă ridic la aşteptări, să mă apropii cât mai mult de perfecţiune. Mi-am dat seama în fiecare clipă că toate astea m-au făcut să pierd câte ceva din mine, chiar dacă m-am chinuit să rămân cine sunt. Goana după note mari, goana după diplome, goana după apreciere, după modele - nu m-am întrebat niciodată pentru ce. Pentru mine, teoretic... Teoretic. Nu a fost niciodată pentru mine. Cum o să reuşesc eu, în puţinul timp care a rămas până la marea decizie, să îmi dau seama care e marele răspuns la marea întrebare?
      Am încercat mereu să învăţ, să înţeleg, să cunosc, să caut, să îmi pun totul în cap în sertăraşe mici, să ordonez tot, să fie albul alb şi negrul negru, şi reuşeam, serios că reuşeam. Totul era atât de clar şi limpede atunci când nu mă gândeam la el... Dar a venit şi timpul analizei, când a trebuit să mă uit în sertăraşele alea şi să îmi dau seama că nu au existat niciodată sertăraşe, pur şi simplu aruncam toate informaţiile care treceau prin mine într-o pubelă mare de tot, unde era un malaxor nesimţit care le întorcea frumos pe toate, reţeta perfectă pentru haosul absolut.
      Realizez că am fost şi o să fiu toată viaţa o frustrată. Da, exact aşa. Pentru că o să caut mereu răspunsuri şi pentru că ele o să vină mereu sub formă de întrebări. Pentru că o să caut mereu să fiu morală, onestă, sinceră, şi pentru că nimic nu e aşa în viaţa reală. Nu, viaţa reală e de fapt un ghem mare de fire care se tot înnoadă şi se rup şi se întind şi nimic nu are o ordine, o logică, nu are un tipar; e o masă uriaşă de hazard şi de absurd şi încă nu am văzut nimic. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu, în primul rând despre mine. Ce ştiu eu să fac? Singurul lucru care mi-e clar e că vreau să plec, să fug, să schimb ceva, şi tare m-ar mai ajuta să ştiu unde şi ce anume. Ce simplu ar fi dacă mi-ar spune cineva, pur şi simplu, ce să fac. Dar nici asta nu e bine, nu ascult niciodată pe nimeni. Şi când orgoliul prostesc se îmbină cu confuzia supremă, haosul atinge stadiul de sublim.
      Şi totuşi sunt optimistă. Nu cred că o să am o revelaţie la un moment dat, nu o să plouă cu răspunsuri şi adevăruri absolute într-o zi. Poate trebuie totuşi să caut în continuare. Poate răspunsul e de fapt mai simplu decât am crezut. Poate că o să şi  schimb vreo două-trei-patru mii de răspunsuri până o să ajung undeva. Poate că e normal să nu ştiu ce vreau acum. Am încredere că o să recunosc răspunsul acela când o să îl văd, că o să îl leg fedeleş şi o să îl pun într-o cuşcă. Singurul lucru clar e că acum e vremea egoismului, acum e momentul în care chiar nu trebuie să mă întreb pe nimeni, să-mi iau orgoliul care m-a târât în toate tâmpeniile de până acum şi să îl supun unui interogatoriu. O să scot de la el toate răspunsurile. Negru pe alb, dacă se poate.