Despre egalitate, păr și degenerare

   Acum câteva luni, am decis să nu mai scriu nimic până la bac, fiindcă mă simt vinovată de fiecare dată când fac altceva decât să învăț. Adică tot timpul. Adică vinovăţia a devenit o constantă a existenţei mele în ultimele luni. Despre altceva voiam să vorbesc, cu toate acestea, de plâns oricum mă plâng în tot restul timpului tuturor celor din jur.

   Nu prea sunt în contact cu actualitatea în perioada asta din toate motivele la care m-am referit mai sus. În rarele momente când deschid televizorul sau întru pe vreun site de ştiri, rămân tare surprinsă de ceea ce e de văzut în ţară şi în lume. Câte un nene care voia să fie preşedinte şi care acuma are foarte multe explicaţii de dat, vreo 17. Un alt nene care era cică primar şi acuma nu e decât îndrăgostit. (Nu-s eu în măsură să fac analiză politică, deja-s prea mulţi care fac asta; voiam doar să mă dau informată).

   Mă gândesc că e firesc, totuşi, sunt evenimente izolate, ce mă priveşte pe mine, întoarce-te la învăţat. Apar însă lucruri la care nu poţi să nu comentezi. Rămâi crucit, prostit, stupefiat şi încă vreo două sinonime. În sensul ăsta, am tot dat zilele astea, peste tot pe net (aici, aici sau aici), peste ultimul "trend" al verii: femei care vor sa-si celebreze feminitatea si sa-si imbratiseze naturaletea prin parul de la subrat. Pe care-l lasă lung. Și îl colorează. Roz.

  Eu nu sunt feministă. Pornirile mele din momentele în care mă simt nedreptăţită vin din faptul că sunt încăpăţânată şi independentă şi se întâmplă să fiu şi fată. Atât. Nu cred că între sexe ar trebui să fie egalitate în toate sensurile pentru că nu e firesc să fie. Egalitatea completă ar trebui să existe doar în drepturi (idealist vorbind). Femeile diferă de bărbaţi prin structura corporală, prin skill-uri, prin atribute, prin atuu-uri şi lista poate continua. Chiar dacă un bărbat poate educa cu succes un copil, asta nu face mai puţin valabil faptul că femeile au fost proiectate să facă acest lucru şi-l fac, în general, mai frecvent şi mai bine. Chiar dacă o femeie poate construi cu succes un gard, asta nu schimbă faptul că un bărbat o să îl construiască mereu mai bine. Pentru că... Nu ştiu. Din motive.

    Dar nu la asta voiam să ajung. Voiam să ajung la ideea că prin astfel de manifestări triviale, dizgraţioase, puerile precum celebrarea feminităţii prin părul de la subraţ, este ilustrată o valoare care se degradează. Feminitatea în sine, cu toate aspectele care o definesc, degenerează efectiv şi pierde din vedere însuşi ceea ce o defineşte şi o face importantă.

    Ca să nu creez interpretări, prin degenerare mă refer la transformarea unui set de componente ale unui anumit fenomen, evoluţia acestora spre negativ, spre neobişnuit, spre ilogic. Şi ideea de masculinitate s-a transformat mult în ultimele decenii. De asemenea, ideea de familie, de copilărie, de cultură, de educaţie. Toate s-au dus cu valul. Care a luat şi calul. Ceea ce e supărător e că nu avem de unde să ştim. Poate şi generaţiile anterioare nouă ne considerau degeneraţi pe noi, poate n-avem niciun cuvânt de spus în evoluţia firească a societăţii.

   Cu toate acestea, şi revenind la femei, mă gândesc că poate ar fi mai bine să îmbrăţişeze alte lucruri. Nu naturaleţea şi nu în felul asta.  (Ca paranteză, mi se pare ipocrit că vor să celebreze frumuseţea naturală, dar se machiază în continuare. Machiajul fiind perfect natural, de altfel). Un aspect de îmbrăţişat ar fi autoeducarea. Se dau prea multe sute de lei pe fonduri de ten scumpe şi se pune mâna pe prea puţine cărţi. Se fac prea multe selfie-uri şi se numără prea puţine idei originale. Prea multe investiţii în cum arătăm şi prea puţine pe ce avem de spus. Alergăm după atenţie din motive dintre cele mai stupide şi ne pierdem din esenţă, neştiind să mai facem lucrurile care ne fac speciale şi importante şi unice şi oricum aţi vrea să o spuneţi: să fim fiinţe calde şi bune care-s capabile să aibă o familie la un moment dat, să fim plăcute la înfăţişare, să avem câte ceva de spus măcar câteodată, să fim stabile emoţional. Cerinţe minime, decente, dar cam rare. Faptul că ne dorim să fim puternice şi independente nu e un lucru rău, ci dimpotrivă. Dar nu trebuie să ne schimbăm direcţia din motivele astea. Nu trebuie să ne ducem şi noi cu valul.

   În fine, ceea ce am vrut să zic este că nu merită să ne vindem integritatea pentru atenţie. Nu trebuie să încercăm din greu să spargem tiparele că să celebrăm frumuseţea. Egalitatea vine din a fi dispusă să munceşti şi să-ţi foloseşti toate resursele. Frumuseţea vine din prezenţa de spirit, din stabilitate emoţională şi echilibru fizic şi mental. Naturaleţea trebuie celebrată prin curajul de a fi tu însuţi. Nu prin #wokeuplikethis, #nofilter sau păr roz.

Insular

    Zilele astea, simt cum lumea se strânge în jurul meu. Mi se pare că toate oceanele se apropie ameninţător de felia mea de pământ şi nu mai am spaţiu, nu mai am timp să mă desfăşor. Pe măsură ce se întâmplă toate astea în jurul meu, în mintea mea e exact procesul opus. Totul se extinde, se împrăştie, ca o păşune lină pe care nu mai mişună nimic.

   Numeroasele lucruri pe care le am de făcut mă inhibă. Nu mai am timp să citesc, să discut, să mai am acces la informaţii în vreun fel şi mă îndobitocesc încet. Zilele mi se par scurte şi nu mai am răbdare. Mă duc la culcare seara şi mă bucur că în sfârşit o să fie mâine. În fiecare zi mă gândesc la cât de bine e că o să vină un mâine. Trăiesc în viitor de câteva luni, privesc cu câteva luni înainte şi mă gândesc doar la cât de bine o să fie atunci când toate responsabilităţile astea multe o să mă lase în pace.

   Realizez, însă, că nu o să mă lase în pace niciodată. După fiecare etapă din viaţa mea care o să se încheie, o să urmeze una şi mai amplă, o responsabilitate şi mai mare, un nivel de aşteptări şi mai înalt. Nu vreau să trăiesc mereu aşteptând vacanţă şi concediul, nu-mi surâde ideea de a aştepta câte un mâine în fiecare zi.

   Am trecut prin toate clişeele din lume că să-mi dau seama cum să previn un viitor în felul asta şi m-am oprit la cel mai mare dintre clişee. Cât de stupid şi de supra-folosit ar părea, chiar se rezumă totul la a te bucură de lucrurile mici, pentru că pe cele mari nu o să le vezi niciodată în ansamblu. Chiar e vorba de micile minuni care se întâmplă pe lângă tine.

    Mergeam cu autobuzul zilele trecute şi lângă mine era o doamnă care se tot chinuia să pună nişte hârtii în dosare. Din cât am tras cu ochiul, hârtiile erau toate legate de proiecte şcolare, de concursuri, de parteneriate. La un moment dat, m-a întrebat unde e o anumită staţie şi de acolo a început să povestească: e profesoară de mate, a terminat acelaşi liceu, caută loc de muncă în Iaşi că să fie mai aproape de fetiţa ei, divorţată de mulţi ani, greu că profesor în România, aduce mari satisfacţii, totuşi, meseria asta, nu mai are timp să facă matematică pe cont propriu, aşa cum poate ar fi dorit, "mult succes, fetiţă, şi alege înţelept". Asta e una dintre multele persoane lângă care am nimerit într-un fel sau altul şi care mi-au povestit crâmpeie din viaţa lor pentru că mai apoi să nu le mai văd niciodată.

    La asta mă refer când mă gândesc la lucrurile mici de care trebuie să ne bucurăm. De la momentele în care găseşti câte un om care apare de nicăieri şi cu care empatizezi într-un fel sau altul, la momentele în care mângâi o pisică într-un parc, îţi cumperi o îngheţată într-o zi de martie, vorbeşti cu un copil despre planete sau găseşti 5 lei pe jos.

    Poate la asta se rezumă tot, până la urmă. La căutat minuni, la găsit miracole. La lucruri mici. Sau mari... Totul stă în lentilele noastre.

     Şi mă gândesc că, pe măsură ce se strânge lumea în jurul meu, rămâne doar ceea ce contează. Oricât de tare mă sufocă faptul că sunt prizoniera bacului sau a admiterii sau a altor lucruri pe care le am de făcut şi care îmi umplu timpul, realizez că pe lângă mine au rămas doar lucrurile de care am cu adevărat nevoie. Acum câteva luni, când era agitaţia cu războiul,vorbeam despre oamenii pe care o să-i luăm cu noi în autobuzul pe care o să-l furăm că să fugim pe ruşi. Zilele astea, totul se rezumă la cine rămâne pe insulă şi cine alege să înoate.

#jesuischarlie - Despre păreri

   

     Nu ni se dă prea des şansa de a fi eroi. Prin partea asta a lumii, toate evenimentele se derulează destul de paşnic de mult timp încoace, violenţa ajunge la noi prin cel mult o bătaie la colţul străzii ori prin programul de ştiri de la ora 5. Lumea nu mai moare de mult pentru o cauză, iar martiriul rezonează vag cu rămăşiţe îndepărtate ale istoriei. Am auzit ieri de masacrul de la Paris, despre cei 12 oameni ucişi într-un atac terorist împotriva redacţiei unui ziar, şi m-am simţit ofensată personal. Nu pentru că mă simt în pericol sau pentru că am impresia că are vreo relevanţă extraordinară ceea ce simt eu sau ce aş putea spune, ci pentru că am o părere. Şi pentru îmi place să cred că societatea în care trăiesc îmi permite să am păreri.

     La urma urmei, trăim în democraţie de ceva timp, iar libertatea de exprimare e unul dintre pilonii fundamentali al acestei forme de guvernământ. Cenzura a dăinuit, însă, şi dincolo de momentul în care ar fi trebuit să dispară de la noi din ţară, dar în forme minore şi care nu au stârnit vreodată prea mult protest. La o scară mai mare, o formă de cenzură reprezintă şi diversele reglementări asupra utilizării internetului, ACTA sau SOPA. În cazul de acum, vorbim despre religie, despre musulmani şi, mai precis, despre fundamentaliştii islamici. În momentul în care pretinzi ca un set de idei să fie imun la critică sau la satiră, nu mai poţi vorbi despre libertate de expresie. Nu mai poţi vorbi despre admiraţia raţională, argumentată, pentru religia ta sau pentru oricare ar fi entitatea sau sistemul de reguli în care crezi. Vorbeşti de deviere, de lipsa de discernământ toxică, care distruge de decenii Orientul Mijlociu. Şi asta nu se reduce la musulmani; crime în numele religiei au existat de la începutul lumii, şi pe alocuri încă se spune că al Treilea Război Mondial ar putea izbucni tot pe fond religios.

     Dar nu despre asta e vorba, ci despre cum nu vorbim despre o ţară din Africa sau despre un oraş din Palestina, ci despre o ţară care a investit miliarde de euro în ultimii ani în protecţia anti-terorism, o ţară dezvoltată, liberală, cosmopolită, cu oameni de toate culorile religioase şi politice. Vorbim despre un masacru în mijlocul Europei civilizate. Despre 3 oameni cu câte un Kalashnikov, despre 10 minute, despre 12 morţi, despre 55 miliarde de euro investite în apărare doar anul trecut. E de sesizat disproporţia fină.

     Iar aici voiam să ajung. Am auzit mereu spunându-se că ai nevoie de o inteligenţă peste medie ca să înţelegi ironia, de un anumit intelect ca s-o accepţi şi poate de o sclipire de geniu ca să o şi gusti, atunci când se face pe seama ta. În final, revista Hebdo e un săptămânal de satiră. Destul de dur, în regulă, dar o satiră, un pamflet, pe care, prin definiţie, "trebuie să îl tratezi că atare". Aşadar, ce îi făcea eroi pe umoriştii care au fost omorâţi? Faptul că au murit pentru o opinie? Faptul că au avut curajul să zică fără oprelişti ce era pe limba tuturor, mai ales în condiţiile în care nu e prima dată când aproape au încasat-o pentru aciditățile aduse islamului? Cel mai probabil, toate cele de mai sus. Cel mai important, însă, fundamentat în libertatea de exprimare, e că fiecare lucru pe care îl spui are consecinţe. Cu cât eşti mai curajos, cu cât trebuie să fii dispus să-ţi asumi urmări mai grave. Asta e ceea ce i-a făcut pe oamenii aceia eroi: “but I'd rather die standing up than live on my knees”, zise Charbonnier, unul dintre cei omorâţi. Nici nu mai e o chestiune de acţiune şi reacţiune. E vorba de cum oamenii ăştia au murit în aşa fel încât să nu moară niciodată.

Nu e frumos

  Tot ceea ce creăm noi ca oameni şi tot ce înseamnă artă şi pleacă din mâinile noastre e o încercare de reproducere a ceea ce este în jur, în plante, în oameni, în forme de relief. Sau, cel puţin, asta ar trebui să fie. Totul ar trebui să fie frumos şi să frizeze perfecţiunea pentru că aşa sunt formele din jurul nostru, perfecte. Ceea ce a intervenit în timp şi care a schimbat aceste coordonate vine din fapul că am încercat să facem lucrurile să devină utile - ceea ce e greşit; tot ce e util e dispensabil, iar tot ce e dispensabil e urât.

   Aceste clădiri gri şi unghiulare care ap
ar azi, cu pereţii lor de sticlă şi inox, cu încăperile lor înalte şi goale, toate sunt inestetice. Proiectate pentru a fi cât mai de folos, pentru a valorifica la maxim înălţimea şi suprafaţa, sunt urâte, sunt lipsite de substanţă, umplu doar spaţiul şi îi valorifică lipsa de semnificaţie. Grilajele din fier forjat, de exemplu. Sunt inutile, nu te protejează nici de vânt, nici de ploaie, sunt greu de curăţat, greu de întreţinut, dar arată extraordinar. Şi cel mai important, transmit ceva. Transmit complexitate, circularitate, se constituie în toate unghiurile şi curbele care apar în natură.

   Sau hainele pe care le purtăm. Cât mai confortabile, cât mai aerisite, mai largi, mai mulate, cu cusături în locurile potrivite şi capse, scai, fermoare pe unde e nevoie. Acestea au pe undeva ceva ce poate fi denumit frumos, dar fără urmă de estetic nu transmit nimic, nu ascund nimic, nu pun nimic în evidenţă, nu fac decât să te acopere şi să-ţi fie utile. Asta e ceea ce se urmăreşte de fapt? Să ne acoperim cu lucruri care să ne ţină de cald şi atât, să creăm doar obiecte care să ne fie utile şi atât, să fim parte a unei societăţi în care totul e dispensabil, util şi de unică folosinţă?

   Pe undeva, ne-am pierdut din substanţă. La un moment dat, am început să facem artă modernă. Într-un anumit punct, ne-am integrat într-un mecanism artificial, într-o mentalitate plană, redundantă şi seacă. Am omis să mai căutăm frumuseţe în ceea ce creăm.

   De fapt, e atât de simplu. De ce ni se pare ceva distinct şi emoţionant uneori în ochii unui bătrân pe stradă? Sau în saltul unei pisici în iarbă? Sau într-o seară de toamna când apusul e mov şi cerul e împânzit de păsări care pleacă peste iarnă? De ce aceste lucruri complet inutile ni se par fascinante, ne distrag de la lucurile care ne preocupă atunci şi ne dau momente de luciditate? Aceste cadre ne transmit ceva, cu tot ce aduc ele vizual sau auditiv. Felul acesta de armonie, complet inutilă, complet firească, atât de banală şi ordinară, reprezintă în mare parte tot ceea ceea ce îi este necesar creierului nostru pentru a recepta ceva anume, pentru a identifica frumosul în cel mai pur sens al sau.

    Pe de altă parte, înţeleg şi eventualele contra-argumente. Nu trăim într-o lume perfectă, nu avem parte doar de evenimente bune şi emoţionante, nu suntem înconjuraţi de armonie şi fair-play. Cu toate acestea, de ce am vrea să replicăm toate lucrurile acestea urâte? Cum altfel am putea să luptăm împotriva lor, cum le putem filtra şi da la o parte altfel decât combatandu-le cu ceea avem bun şi frumos şi semnficativ? Acestea sunt mănuşile noastre de box, acestea ne păstrează integritatea mintală; frumuseţea e poate singura religie de care avem cu adevărat nevoie.

    Iar raportat la ceea ce vedem frumos - sau atractiv - la cei din jurul nostru, mă sperie când văd copii atât de mici preocupaţi de felul în care arată. Nu-mi place că văd fetiţe de 10 ani care vor să slăbească, băieţi care se dau jos de pe tricileta şi vor să facă muşchi, copii îngrijoraţi de lucruri care nici n-ar trebui să existe, până şi adulţi prinşi într-o autodevalorizare deprimantă, o cuşcă artificială care îi ţine pe loc şi care umbreşte, în mintea lor, tot ceea ce au de arătat.

    Exagerez acum, este acesta o generalizare prea amplă? Probabil că este. Probabil mă preocupă faptul că am surori mai mici pentru care-mi doresc să fie mulţumite cu ele însele. Probabil am oameni în jurul meu care n-ar trebui să ascundă cine sunt. Probabil sunt idealistă şi caut prea mult esenţă în suprafeţe. Probabil lucrurile chiar nu stau atât de grav.

   Simt, cu toate acestea, că nu căutăm frumuseţea unde trebuie şi că pierdem din vedere ceea ce ne face cu adevărat atractivi: o aluniţă, un dinte strâmb, un tic nervos, un obicei stupid, un defect...  toate lucrurile care ne fac noi înşine, lucruri imperfecte, inutile, dar în mod clar indispensabile.

Ce mai eșec

    Trebuie să admit că nu sunt chiar cea mai feminină floare delicată din lume. Tata și-a dorit mult un băiat și a avut grijă ca măcar una din fetele lui să ţină loc de aşa ceva. Nu am avut niciodată vreo simpatie pentru machiaj, nu l-am înţeles şi n-a avut nicio treabă cu mine. Din punct de vedere vestimentar, am îmbrăcat doar lucruri cu care sigur n-ai cum să dai greş, pentru că şi întreagă poveste cu cromatică, texturi & co. mă bate. N-am idee cum faci să fii graţioasă, cum baţi din gene şi cum zâmbeşti naiv; nu ştiu, nu-mi iese.
   Probabil singura chestie care mă face feminină în vreun fel e legată de toate stereotipurile în care mă încadrez intregral şi fără drept de apel. Numărul unu, n-am orientare în spaţiu, nici măcar un pic, nici cel mai vag reper. Îmi place şi să gătesc şi îmi ies toate experimentele, am cumva un simţ pentru a aproxima ingrediente şi a face combinaţii pe care l-am moştenit, probabil, de la strămoaşele mele din peşteră. Sunt vanitoasă şi mă zgâiesc în absolut toate geamurile sau ochiurile de apă sau orice altceva reflectă lumina. Sunt şi destul de emoţională - plâng de la orice căţel lovit, mă sperii din toate prostiile şi mă fascinează chestiuni puerile. Nu o să înţeleg vreodată noţiuni  de fizică şi electricitate.
   Toate lucrurile acestea şi faptul că, în adâncul sufletului, încă mă consider destul de băieţel, mă fac să fiu puţin feministă şi bătăioasă în ce priveşte felul în care sunt văzută că femeie şi lucrurile care se aşteaptă de la mine.
   Ieri am avut o criză existenţială pentru că eram singură acasă şi nu reuşeam să deschid o sticlă de plastic. Nu e mare chestie, dar eu am avut o adevărată luptă interioară, în sensul că TREBUIA să deschid nenorocita aia de sticlă ca să-mi demonstrez ceva mie şi întregii specii din care fac parte şi al cărei mândru exponent sunt. Am încercat cu dinții, cu banda de plastic, cu patentul; aparent, sticla aceea voia să-mi demonstreze mie ceva. Aşa că ieri am avut prima înfrângere, primul eşec, prima palmă peste botul feministei din mine... Am avut nevoie de un bărbat ca să desfacă sticla.
   Deşi am pierdut în mod josnic această luptă, războiul încă nu s-a terminat, şi mărturie stau toate borcanele care s-au spart până la urmă sub presiunea încăpăţânării mele de a mă descurca singură. O să-mi iau câteva zile să trec peste această înfrângere mârşavă şi o să revin cu forţe proaspete în această luptă pe care trebuie s-o câştig. Sunt convinsă de victoria mea. Sper doar să nu trebuiască să schimb vreun bec... Mi-e frică de electricitate şi sigur n-o să mă descurc singură.

Mentenanță

   Creierul meu e 'under maintenance' în perioada asta. Mă contrazic de atât de multe ori pe zi încât e fascinant. Nu reușesc să mă adun, în sensul că n-am efectiv timp să imortalizez vreo scenă singulară și izolata din mintea mea. Nu e timp, nu stă pe loc. E ca și cum ai încerca să faci o poză unei străzi aglomerate. E așa un zgomot și așa o harababură încât îmi place. Tot haosul din mintea mea n-a sunat niciodată mai frumos. Toata agitația pe care o port n-a fost nicicând mai armonioasă.

   Credeam că oamenii nu se schimbă. Eram convinsă. Ne schimbăm prietenii, trăsăturile, obiceiurile, dar fundamental rămânem la fel mereu. Realizez că era o tampenie. Nimic mai fals. Eu mă schimb fundamental la fiecare două ore. Și mă copleșește, dar imi place, îmi place al naibii de mult. 

    Mă simt un alt om, deși arăt la fel și vorbesc la fel și reacționez la fel. Inițial, am crezut că poate mă maturizez, îmbătrânesc, că în sfârșit își spune cuvântul vârsta din buletin și toate responsabilitățile și așteptările care vin odată cu ea - dar nu e așa. Mă simt de parcă devin mai copil. De parcă traiesc acum copilăria pe care n-am trăit-o suficient sau complet cât am fost mică.

    Zilele trecute am auzit o conversație între două bătrâne în stație (se întâmplă atâtea lucruri în staţiile de autobuz; o să-mi scriu lucrarea de licenţă din asta). Una dintre ele avea o fustă neagră şi spunea că 'A, uite, iar e vineri' şi cealaltă 'Da, trece prea repede timpul. Aşa spuneau bunicii mei că o să fie. Zilele par ore şi lunile par săptămâni atunci când se apropie'. Cealaltă avea o bluza roşie. Părea foarte afectată şi a clătinat gânditor din cap. Eram intrigată. Cucoanele alea nu voiau să spună ce se apropie. Nu-mi doream nimic altceva în secunda aia decât să ştiu ce se apropie. N-am mai rezistat: 'Mă scuzaţi că mă bag... am auzit ce vorbeaţi. Când se apropie ce?' La care cucoana cu fusta neagră mă priveşte cam strângând din buze, că deh, aşa-i privesc cucoanele pe ăştia mai mici şi mai proşti, şi-mi zice: "Sfârşitul lumii, maică". 

    Probabil înainte nu m-ar fi interesat. Poate înainte mi-aş fi văzut de treaba. Cu siguranţă înainte mi s-ar fi părut absurd. Dar acum nu mai era 'înainte' şi mie mi se părea fascinant; eram fascinată de reacţia mea şi de ideea că am fost atât de matură şi de serioasă până acum încât probabil am ratat o grămadă de alte prostioare de tipul acesta, prostioare frumoase şi... magice într-un fel absurd şi adorabil. 

    Înainte de asta, am avut altă revelaţie. Am văzut o bătaie adevărată. Eram într-o crâşmă de lângă o piaţă, total irelevant deocamdată cum am ajuns acolo şi de ce. La televizor suna tare un meci, era dimineaţă pe la 9 şi afară începea zăpuşeala greoaie a unei zile nesuferite de vară . La tejghea era un nene care ne cunoştea. Vorbise cu noi, îmi spusese cum şi-a rupt şi el mâna (aveam mâna în ghips pe atunci), povestise despre fiica-să şi despre cum se dă ea în pantă cu bicicletă şi despre alte chestii puerile şi drăguţe pe care le spun oamenii care au copii. În timp ce stătea el la tejghea, a venit un alt domn şi a vorbit cu el. Nu auzeam ce vorbeau, nu părea interesant până în momentul în care bărbatul a ieşit de după tejghea şi s-a apropiat de celălalt, care la scurt timp i-a tras un pumn în gură. Cel lovit era pe jos şi se uita uimit în sus, semn că nu se aştepta. Celălalt i-a mai tras şi o pereche de şuturi în burtă şi a pus mâna pe un scaun, pe care l-a ridicat şi l-a pus înapoi repede, într-un moment de luciditate care l-a scutit, probabil, de o diferenţă mare de timp petrecut în puşcărie. După ce realizează că mişcarea cu scaunul nu e chiar cea mai bună opţiune a lui, iese furtună din local, având câte ceva cu mamele tuturor celor prezenţi pe o rază de 100 de metri.

    Acesta a fost rezumatul  marelui eveniment care mi-a declanşat mie criză de identitate. Acum sunt intenţionat atât de dramatică, deşi în mintea mea întâmplarea chiar a fost un adevărat tsunami. 

   Poate domnul bătut era obişnuit să şi-o mai ia în bot din când în când. Poate celălalt tip îi era chiar prieten şi au băut o bere împreună după ce s-au împăcat... N-aveam de unde să ştiu acele lucruri şi nu păreau să conteze. Eu eram şocată cum nu mai fusesem niciodată. Nu puteam să vorbesc, mă uitam în gol, iar stomacul îmi era undeva  mai jos de urechi. În capul meu, în schimb, era foarte interesant ce se întâmpla. Era tabăra 'Cristina înainte': "adună-te, e doar un pumn, n-ai mai văzut bătaie până acum?" şi tabăra 'Cristina nouă': "ce se întâmplă cu tine? acolo era sânge adevărat şi vânătăi şi, cu puţin efort, câţiva dinţi pe jos, cum să te aduni după asta?"

   Întâmplările astea două au făcut zgomot în mine pentru că, ştiţi voi, e vacanţă, am mult timp liber, nu prea dorm şi gândesc mult mai mult decât e necesar. 

   Acum, că am ajuns aici, s-ar putea spune că observ că e puţin absurd în spusele mele. Culmea, până şi asta îmi place. Nu mă mai opresc să mă gândesc 'e suficient de deşteaptă treaba asta?' sau 'cât de profundă par dacă zic asta?' Am reuşit, cumva, să scap de toată cenzura pe care mi-am autoimpus-o prin gândirea mea bătrânicioasă şi 'matură'. 

    Mă simt de parcă aş fi un şarpe şi acum am o piele nouă.

    Sau e că şi cum lucrurile arată altfel pentru că le privesc eu altfel.

    Nu ştiu dacă e tot în capul meu sau dacă chiar se schimbă ceva. Totul arată diferit şi mi se pare că parcă nu mai am acei ochelari de cal... am alţii noi acum!

    

Atâta grație

    Sunt neîndemânatică. Mereu am câte o vânătaie care apare de nicăieri de la lucrurile de care mă lovesc, mereu mă simt prea mare ca să mă strecor printre obiecte fără să iau ceva înainte sau să calc pe cineva pe picior. Mă împiedic și pe suprafețe perfect drepte și dau peste colțuri de mese sau obiecte de mobilă care parcă nu erau niciodată acolo. Cred că am crescut prea repede la un moment dat și încă n-am reușit să apreciez dimensiunea nouă pe care o am acum. Sunt la fel de înaltă din clasa a VI-a, și totuși am încă impresia că am tot un metru și jumătate. În mod normal, nici un fel de obiect casant nu e în siguranță pe lângă mine, ca să nu mai zic ca sunt expertă la "reparat" toate dispozitivele din lumea asta, începând cu telefoanele, cărora le-am pierdut de mult șirul. Cu toate astea, cumva toate obiectele pe care le-am stricat au fost înlocuite în moduri pe care nu mi le explic. E ca și cum materia circulă sau care se reînlocuiește în mâinile mele și parca mereu apare ceva nou în loc, material nou de stricat.

   Grația clar nu e trăsătura mea definitorie, iar atunci când încerc să par feminină și sofisticată de obicei fac câte o prostie sau spun ceva nelalocul lui și stric tot tabloul pe care mă chinui să-l alcătuiesc. Așa că am încetat să mai încerc. Prefer sa folosesc doar lucruri foarte solide, eventual rezistente la apă, foc și presiune. Prefer să nu încerc sa par ceva ce nu sunt și să mă rezum la statutul meu de elefant în magazin de porțelanuri. Soluția excelentă pentru haine care nu se pătează în primele cinci minute e compusă din pantaloni negri care nu se murdăresc niciodată și bluze maro anti-pete de cafea. Și o altă lecție pe care am învățat-o în modul dificil - nicio haina alba. Niciuna, niciodată, vreodată. Cred că aș putea să scriu un almanah, chiar două, cu soluții în chestiuni jenante. Acesta e domeniul meu, ofer gratis expertiză, aștept întrebări și dau cele mai eficiente soluții, toate testate de profesioniști. 

    Ai uitat iar cheile după ce ai spus de 15 ori ca e foarte important sa nu le uiți? Nici o problemă. Experții non-britanici spun că cel mai sigur mod sa nu le uiți e sa iei cheile în mână cu cel putin două ore înainte și să le ții până în momentul în care pleci. 

   Ai spart iar un pahar, o oglindă și ecranul la telefon, toate în aceeași zi? Uită de griji. Studiile au arătat că singura soluție în astfel de cazuri e sa ții fiecare obiect de sticlă, ceramică sau porțelan pe care îl atingi cu ambele mâini și să mergi foarte încet, uitându-te atent la el pe toată durata transportului. Notă: e foarte important ca în timpul procesului să nu dai cu capul de obstacolele din față. E de o importanță vitală - am dovezi-cucuie solide.  

   Gama mea de sfaturi oferă soluții dintre cele mai variate: cum sa nu îți mai lași două zile telefonul pe silențios, cum să nu mai calci pe telecomandă, cum să nu uiți la ce ora e întâlnirea importanta pe care evident că n-ai notat-o, cum să nu-ți mai dai cu părerea în împrejurări delicate și, foarte important, cum să nu-ți mai cumperi "lucruri drăguțe". Dacă te-ai săturat ca oamenii sa-ți zică "nu trebuie decât să fii puțin mai atentă", "trebuie doar sa te concentrezi un pic" sau "ai și tu un pic de grija", întreabă-ma pe mine. Am răspunsuri la toate întrebările tale.

     Așadar, dragi împiedicați, îmbrățișați-vă dizgrația! Intrați în conexiune cu elefantul din voi! Fiți una cu amețeala voastră! Nu va mai faceți griji legat de lucrurile pe care le distrugeți - sunt doar obiecte, nu contează cât de scumpe sau de importante sunt. Râdeți de prostiile pe care le faceți; sănătatea voastră mentală e mai de preț decât orice telefon pe care-l scăpați în budă sau orice vază care vă mai cade, din când în când, din mână.

Teste de maturitate

     Nu cred că apreciem cu adevărat ce ni se oferă la şcoală. Şi scriu asta acum în lumina acestei perioade în care mulţi cunoscuţi de-ai mei absolvesc liceul. Nu încerc acum să o fac pe Steve Jobs, iar aici vreau să fac o paranteză specială. Sunt două tipuri de oameni în lumea asta. Ştiu, sunt mai mult decât două, dar pe altceva vreau să pun emfază acum. Există acei oameni care au anumite abilităţi deprinse, înnăscute, nu ştiu, pentru IT. Acel gen de oameni care îşi deschid companie la 19 ani, care codează pentru 500 de euro pe luna încă din anul I, care reuşesc să ajungă experţi şi să fie căutaţi încă de foarte tineri. Ei sunt norocoşi, iar norocul lor constă în faptul că au toate lucrurile astea care sunt atât de căutate pe piaţa muncii în zilele noastre. Foarte bine pentru ei că sunt aşa capabili, bravo lor că se descurcă atât de bine, dar consider că asta nu le da dreptul să spună mereu şi tuturor că "trebuie să-ţi urmezi pasiunea" şi "să faci ce-ţi place" sau mai ştiu eu ce astfel de clişee împart în stânga şi-n dreapta. Iar aici intervin cei din cealaltă categorie despre care spuneam.
     Aceia sunt oameniii ale căror pasiuni - cuvânt folosit cu atâta vervă încât şi-a pierdut şi el sensul - nu reprezintă ceva ce se vinde la foc automat astăzi. Pentru acei oameni, să facă "ceea ce le place" nu prea poate să le plătească întreţinerea. Aici nu am dreptul decât să dau exemplul meu - mie îmi place să scriu. Asta ştiu să fac cel mai bine, şi pot să o fac satisfăcător, în condiţiile în care am primit feed-back destul de bun până acum legat de asta. Asta e pasiunea mea, ca să merg pe aceiaşi termeni, la ora actuală. Sunt conştientă că şansele mele să mă întreţin din asta, să capăt un trăi decent şi să-mi păstrez coloana vertebrală la propriu şi la figurat practicând acest lucru care îmi place, sunt destul de mici. Deci spuneţi-mi, dragi specialişti în IT, ce-ar trebui să fac în cazul ăsta? Care sunt şansele mele să "îmi urmez chemarea" şi să îmi plătesc impozitele?
     Şi aici aş vrea să revin. Acum e perioada în care dăm teste de maturitate, lucrurile de care ne tot avertizează părinţii noştri, sfaturi pe care suntem prea orgolioşi să le ascultăm. Nu e vina noastră - suntem adolescenţi, e firesc să fim bătuţi în cap o perioadă.
     Acum vin lucrurile reale. Vin acele situaţii în care îţi dai seama că tot ce ai făcut până acum nu a fost decât o mare simulare. Primul job, de exemplu, în care şeful se substituie profesorului, iar acesta nu o să te înveţe şi nu o să îţi explice până înţelegi. Acum, nu numai că nu te ajută să evoluezi, ci pot să te exploateze cu cea mai mare uşurinţă şi tu nu o să îţi dai seama - eşti naiv, eşti credul, nu ştii pur şi simplu că lucrurile astea se întâmplă şi că oamenii chiar nu mai au intenţii bune pentru simplul motiv că nu e în avantajul lor.
     Şcoala de şoferi, alt exemplu. Nu îţi permiţi să nu mai fii atent, nu se mai cade să mergi din complezenţă, eşti în situaţia în care plăteşti o sumă de bani că să vină cineva să îţi explice nişte lucruri pe care trebuie să le reţii, şi repede, iar în caz contrar nu te alegi cu o notă proastă şi nu ţi se explică ce ai greşit, ci eşti penalizat pur şi simplu pentru că nu ai fost pe fază atunci şi acolo.  
     Încep lucrurile reale pentru mine şi sunt îngrozită. Nu ştiu cât o să-mi mai permit să copilăresc, să dau din cap şi să mă prefac că înţeleg - aici e locul în care chestionezi absolut fiecare idee cu care vii în contact şi nu mai iei nimic de bun. Îmi dau seama acum că sună exact că tata tot ceea ce debitez, toate aceste cuvinte pe care le auzeam din gura lui şi care mă făceau să cred că e el paranoic.
    Nu mă plâng acum, nu "la tăţi ni-i greu" e ideea pe care încerc s-o transmit. Toţi vor să câştige, inclusiv tu, iar dacă nu o să poţi să îi ajuţi, atunci o să le stai în cale şi o să fii eliminat. Nu are nimeni timp să te cheme în toamnă pentru că tu nu ai trecut examenul acum. Corigenţele astea îţi taie enorm din timp, şi n-ai idee cât de limitată e această resursă. Scriu acum aceste cuvinte pentru că încerc să mi le bag mie în cap. Ştiu că nu spun nimic nou şi că nu transmit absolut nimic pentru unii, dar lecţia pe care ţi-o da o corigenţă pe vara la extemporalul maturităţii e exact lucrul de care te avertizează părinţii tăi de când te-ai născut. Crezi că ai timp să încerci şi la anul?
 

Contractual

     Dar dacă totul e un mare contract? Poate că înainte de a ne naște semnăm un contract, ai cărui termeni nu-i aflăm niciodată. Poate că asta e explicaţia a tot ceea ce se întâmplă aici şi acum. Semnăm un contract despre care nu ştim nimic, iar incoştient ne petrecem viaţa negociind termenii. Iar în ziua judecăţii totul are sens, totul doar atunci, nimic până acolo.
     Atunci probabil sunt mai multe tipuri de contract. Adică sunt contractele simple, iar cei care îl semnează sunt oameni simpli : mulţumiţi, fericiţi, care nu cer multe şi nu oferă multe. Oameni care se mulţumesc cu o familie, cu un loc de muncă, cu o casă. Oameni care se duc la pescuit sâmbătă dimineaţă şi care merg duminică la grătare. Care îşi pun copiii la învăţat şi care plătesc impozite. Contractele lor sunt simple : fă şi tu ce poţi şi după aia mori.
    Şi mai sunt şi altfel de contracte - ciudate, alambicate, duale, hârtie scrisă într-un limbaj de lemn pe care nu-l înţeleg. Oamenii aceia se consideră ignoranţi şi îşi petrec viaţa încercând să acumuleze învăţătură care să-i ajute să-l descifreze. Ei devin acei bătrâni înţelepţi; duc o existență lungă şi grea, încununată doar de momentul în care îşi ţin nepoţii în braţe şi le explică ce înseamnă cumpătarea.
     Probabil există şi contracte în alb, şi pe acelea le primesc cei mai încercaţi dintre noi. Viaţa lor e o pendulare continuă între extreme, un şir continuu de negocieri cu instanţa superioară pe care nu o văd decât în vise. Ei se luptă mereu, dar doar cu ei înşişi, caută tipare în jur, dar lumea nu e o matriţă. Dacă al lor contract e în alb, iar ei nu ştiu, dacă fac lucruri minunate sau oribile, dacă distrug sau dau naştere - dacă ei sunt de fapt singurii care chiar au un scop? Ei sunt criminalii, inventatorii, oamenii de ştiinţă, liderii cruzi, soldaţii devotaţi, fundamentaliştii, călugării, elementele de la capetele opuse ale condiţiei umane care redefinesc, reconstituie, creează şi şterg de pe faţă pământului.
     Poate asta e motivul pentru care vrem mereu să facem ceva, poate chiar există ceva scris, concret, material care dictează ceea ce suntem; poate nu e totul chiar haos. Şi chiar dacă e doar mintea noastră încercând să dea sens hazardului, o fi incertitudinea stipulată în contract, iar toţi termenii or fi având semne de întebare?
 
   

Pe cuvânt

   Chiar nu am mai mult. Pe cuvânt că am doar cuvinte. N-am nici măcar fraze, frazele sunt nişte scorpii înşelătoare. Te mint în faţă, doar cuvântul izolat e adevăr absolut. Atunci când pui un cuvânt lângă altul şi lângă altul, fac echipă şi pun prostii la cale. Nu trebuie să ai încredere în fraze. Cuvîntul izolat, însă... Te poate izbi, ştii? În dicţionar, alături de definiţia aia a lui lungă, care îi şterge expresivitatea şi îi păstrează doar sensul; pe afişe, unde îţi  pune la îndoială percepţia; în cărţi, unde te face să crezi că nimic nu e ireal.
     Poţi să transformi tăcerea în cuvinte, întunericul, noaptea, lumina, aerul, nimicul însuşi. Cuvântul e antimaterie. Poţi să creezi un cuvânt de douăzeci şi trei de silabe în care să cuprindă toată condiţia umană. Cuvântul e filosofie. Poţi să creezi un cuvânt care să chestioneze haosul. Cuvântul e căutare.
     Şi totuşi, când moare un cuvânt? Atunci când îl spui? Sau atunci se naşte? Iar dacă modul în care articulezi sunetele articulează soarta cuvântului, atunci ce se întâmplă când te bâlbâi? Naşti cuvinte gemene. Şi probabil că atunci când nu spui ceva ce ai vrea mult să spui, înseamnă că avortezi cuvinte, ceea ce e greşit. Deci de asta trebuie să spui tot ceea ce vrei.
     De ce au început oamenii să denumească lucrurile? Mă întreb cum au pus nume pentru fiecare copac şi pentru fiecare piatră şi, mai ales, cum şi-au dat seama care e forma unui cuvânt pe hârtie? Mă întreb cum arăta prima literă.
    Chestia e că la început ai doar o frază. Şi începi să faci supă. Înlocuieşti unele ingrediente cu sinonime. Unele sunt prea dulci, şi le dai un sens contrar. Altele sunt mai înnecăcioase, aşa că le tăi mai mărunt. Altele sunt prea dure, deci trebuie să le înmoi. Şi totuşi, ai nevoie de toate, deşi poţi să supravieţuieşti şi cu puţine.
    Dar nu înţeleg cum vine, în minte ai mereu o imagine care se mişcă şi o voce care nu tace. Deci ce sunt cuvintele din mintea ta? Pixeli?
    Ale cui sunt toate cuvintele astea, nu cumva sunt ale tuturor? Şi e trist, pentru că eu doar cuvinte am. Pe cuvânt.
 

În general

    Nu e bine să generalizezi? De ce nu e bine? Pentru că fiecare individualitate e particulară. Asta nu e tot generalizare? Orice teorema matematică,  orice analiză istorică,  orice raport ştiinţific are ca scop găsirea de generalităţi. De ce să nu emiţi ipoteze generale? Pentru că există excepţii? Nu sunt atât de relevante excepţiile, şi care e logica din spatele afirmaţiei "excepţiile confirmă regulă"?

   Dihotomiile, adică clasificările conceptelor în alb sau în negru, sunt toxice, s-ar zice. Dar oare nu asta e ceea ce facem? Asta face educaţia din noi, ne învaţă să căutăm tipare şi şabloane care să se aplice în general. E curios, e paradoxal, că fiecare particularitate a unui individ intră mereu sub o categorie. 

    Oamenii nu sunt tipologii. Chiar nu sunt? Adică nu e fiecare individ purtător a cel puţin o infinitate de etichete? Cărţile pe care le citeşti, filmele, cu toate personajele lor, complexe sau liniare, au voie să prezinte tipuri umane. Şi eu cred că nu e firesc să spui că în afară cărţilor, oamenii nu au voie să fie văzuţi că tipuri umane. 

    Fiecare persoană pe care o cunosc acţionează tipic ei, dar acest tipic nu se rezumă doar la acea persoană. Cu toate că nu poţi afirmă că e general valabilă o anumită caracteristică, asta nu înseamnă că nu intră sub un numitor comun raportat la o masă mai mare. Suntem cercuri care se întrepătrund cu alte cercuri, care, la rândul lor, împart fragmente cu alte cercuri - nu e asta generalizare? 

    Dacă nu suntem tipologii, atunci ce suntem? Unici? Oare unicitatea nu e, la rândul ei, o suma de multiplicități? Un mozaic e format din bucăţi de sticlă de culori diferite, iar atunci când separi culorile, diluezi identitatea acelui mozaic; acesta îşi păstrează identitatea în timp ce o împarte. La fel, atunci când cunoşti bine un prieten, spre exemplu, te aștepți de la el să reacționeze într-un anumit fel, deci în general ştii că se aplică ceva specific. Când separi fiecare specificitate din personalitatea prietenului tău, le poţi pune pe fiecare în căsuțe separate într-un tabel cu reacții general umane. Deci cum poţi să spui că nu eşti o tipologie?

     O idee e mereu o generalizare, deci să generalizezi înseamnă să gândeşti. Tot aşa, să etichetezi înseamnă să înţelegi, acestea sunt procese mentale sănătoase, iar a spune că generalitățile sunt false e că şi cum ai spune că nu generalizezi niciodată... A, stai. Ups.

Realitatea se vede din spate

Am ajuns la concluzia că oamenii se iau prea în serios. Şi nu vorbesc neapărat de încăpăţânare. Încăpăţânarea e un lucru voluntar : refuzi în mod voit să faci ceva pentru a descuraja pe cineva. Vorbesc despre impresia acea clară că ai dreptate şi dorinţa de nestăpânit de a impune şi altora dreptatea ta. Sau de convingerea că felul în care te simţi e cauzat de dezastre, de conspiraţii. Că toţi sunt împotriva ta, că nu eşti înţeles, că nu eşti apreciat.
Nu e chiar aşa. Nu ai mereu dreptate. Şi chiar dacă ai, de ce trebuie să îi convingi şi pe alţii de asta? Cui îi pasă? Nu eşti făcut să salvezi lumea de ignoranţă. Nu am înţeles niciodată contrazisul doar de dragul de a te contrazice. Care e ideea? Să  demonstrezi cât eşti de deştept? Să-ţi confirmi superioritatea? Dacă ai nevoie de confirmare pentru asta, mai mult că sigur nu există…

Şi nu, nu eşti un artist neînţeles care trăieşte pe cont propriu într-o lume unde toţi ceilalţi sunt nişte proşti care nu înţeleg ideile tale măreţe, stilul tău de viaţa libertin, lipsit de prejudecăţi şi plin de profunzime.  Nu. Probabil eşti doar un tip plictisit care nu mai poate de bine, căruia i se năzăreşte că a descoperit cine ştie ce adevăr ascuns despre viaţă. Nu eşti atât de special pe cât te crezi, nu în sensul acela.
Pe lângă asta, ca să fii apreciat, trebuie să meriţi. Trebuie să îţi dai seamă ce poţi să faci şi să îl faci bine. E o tâmpenie să stai pe fund şi să aştepţi, iar la sfârşit să zici că oamenii nu te apreciază la adevărat ta valoare. Deşi nu ai făcut nimic pentăru a arăta că meriţi apreciere.  Pur şi simplu, există o lege nescrisă a Universului, cred eu, care nu concepe că  un om perfect capabil din punct de vedere fizic şi psihic să se complacă în lene, dar să asteapte să primească recompensă şi recunoaştere pentru asta.
Pe bune. Pur şi simplu nu merge aşa. Cât ţi se pare că ceva nu e corect, nu începe să te plângi. Gândeşte-te exact la ce ai făcut, la cum ai făcut asta, cât de mult te-ai implicat, dacă ai fost vreodată dispus să sacrifici din timpul, confortul sau energia ta pentru a face acel lucru bine. Ai voie să te plângi de un lucru doar dacă cel puţin câteva din condiţiile de mai sus sunt satisfăcute/satisfăcătoare. Dacă nu, atunci înseamnă că eşti un ipocrit care se suprapreciază. Care se ia prea în serios, pe când, în realitate, n-a făcut, vreodată, ceva.
Iar cei care în adolescenţă se poartă aşa, se transformă, in timp, în genul de adulţi care îşi iau copii de mâini şi le zic : “Lumea e rea. Nu trebuie să ai încredere în nimeni. Nu faci nimic dacă nu îţi iese si tie ceva. Speculează fiecare moment şi  profită de fiecare persoană”. Şi aşa apare încă o generaţie de neînţeleşi. Singură metodă prin care poţi să ieşi din cercul asta vicios e să deschizi ochii şi să nu te mai iei atâta în serios. Fă un pas înapoi şi măsoară lucrurile obiectiv. E mult mai simplu să trăieşti aşa.

Afacerea BOR

   Am avut ocazia să aud tot felul de păreri despre credinţă şi despre religie. Multe persoane nu cred ce nu văd, multe cred pentru că aşa li s-a spus, şi mai multe preferă să nu aprofundeze prea mult chestiunile astea, ceea ce mi se pare stupid - dar asta e altă discuţie.

   Personal, am ales să fac un compromis, dacă se poate spune aşa. Eu cred într-o entitate superioară care a avut un rol în creaţia noastră şi în care mă refugiez când am probleme sau când dau teste la mate. Dar, biserica, ca instituţie, mi se pare cea mai bine elaborată, mai ticăloasă şi mai nenorocită afacere a zilelor noastre.  Absolut toţi popii, episcopii, protopopii, monahii, ieromonahii etc. etc.  sunt nişte nenorociţi care manipulează o masă uriaşă de dezorientaţi.  Părerea  mea e că biserica, împreună cu comunismul şi cu încă alte câteva lucruri sunt motivele care nu ne lasă să evoluăm că ţară. O bucată surprinzător de mare de Românie e îndobitocită de aceşti nenorociţi care, în conexiune cu alţi nenorociţi, contribuie la tâmpirea poporului român. Aici se încadrează în primul rând cei bătrâni sau cei trecuţi de prima parte a vieţii, care nu văd – sau văd, dar aleg să tolereze – cum sunt înşelaţi de biserică. Pentru că adevărul e că la noi nu e vorba de credinţă (cu sensul de fanatism).Nu, e vorba mai mult de ritualuri. Coana Leana ştie că trebuie să bagi copilul în apă la botez. Ştie că aşa se face şi că aşa trebuie să se facă. Nu a interesat-o niciodată de ce trebuie să se facă asta, ce semnificaţie religioasă are. Sau la înmormântări. După ce moare cineva, toată familia intră în fibrilaţie în legătură cu pomana, banii, mormântul, şi aproape că toţi uită elementul central - omul drag mort, care zace rece pe masă. Nu, el intra intr-un plan secundar.

  Vrem sau nu să recunoaştem, "practica" asta ritualică încă are un rol major în societatea noastră, încă vărsăm sume considerabile de bani în conturile celor care se ocupă de ea, încă îi acordăm o importanţă şi un respect pe care pur şi simplu nu le merită.

   Pentru a demonstra că nu exagerez e suficient  un exercitiu de observatie. În ultimii ani s-au construit mii de biserici şi mânăstiri care nu se umplu niciodată. De pe băncile seminariilor ies an de an generaţii noi de popi care au nevoie de parohii. Câţi dintre ei merg la aceste şcoli pentru că nu mai pot de plini de har ce sunt şi abia aşteaptă să ajute la mântuirea poporului? Niciunul. Toţi devin popi pentru că e evident că e una dintre cele mai bănoase meserii de la oră actuală. Acum s-o luăm invers. S-au închis multe spitale. Multe şcoli îşi desfăşoară activitatea în condiţii mizere, sub limita decenţei. De cămine de bătrâni nici nu mai vorbim. Primim acelaşi răspuns: nu sunt bani. Nu, doar pentru Catedrala Mântuirii Neamului sunt bani. Si, revenind la ce spuneam de rolul in societate, pentru Catedrala Mântuirii Neamului sunt foarte multi romani care doneaza. Adica dau din salariul lor de rahat, iau de la gura familiei, pentru... pentru ce? Pentru Catedrala Mântuirii Neamului
   Asta-i marele paradox al românilor. Suntem nişte monumente de perspicacitate, observăm si criticam tot, nimi nu ne scapa, dar nu facem niciodata nimic. Probabil că lucrurile o să rămână aşa până când o să realizăm cât de mare e puterea poporului şi cât de multe putem să schimbăm dacă ne unim puţin. Astă-iarnă când au ieşit oamenii în stradă, lucrurile păreau că încep să se mişte, dar ne-am plictisit repede. Ne-am întors în casa, la căldurică – e mult mai comod aşa.

   Exemplul cel mai concludent pentru mine este satul în care am trăit până la 11 ani. E un sătuc  cu 100 de case, destul de aproape de oraş. Eu am făcut parte din ultima generaţie care a terminat clasele primare acolo. După plecarea noastră, învăţătoarea a ieşit la pensie, şcoală s-a închis. Primarului nu i-a mai păsat: clădirea de care mă leagă atâtea amintiri se dărâmă, vandalizată, neîngrijită. Singură dată când uşile îi sunt deschise e atunci când se fac alegeri. Pe de altă parte, biserică din sat înfloreşte: i-a mai fost anexată o clădire cu etaj, unde să stea părintele, că doar n-o să obosească să parcurgă un drum extrem de obositor de 15 minute până la Iasi şi înapoi în fiecare duminică. Cimitirul e plin de cavouri care de care mai luxoase, care din marmură, care din granit. Logic, în sat nu este apă curentă, nu este gaz, nici canalizare. Dar popii vin şi pleacă, biserica înfloreşte, ba mai mult, ultimul popă a fost dat afară deoarece era suspectat că e homosexual si că avea relaţii cu un angajat al bisericii (lucrarea Domnului, if you know what I mean).

    Cu toate astea, încă mai sperăm. Eu sper că după ce generaţia bunicilor noştri (ultima, sper eu, care ia biserica atât de în serios) o să dispară, lumea o să se mai trezească şi o să schimbe mecanismul ăsta îngrozitor după care ne funcţionează societatea.