Nu ni se dă prea des şansa de a fi eroi. Prin partea asta a lumii, toate evenimentele se derulează destul de paşnic de mult timp încoace, violenţa ajunge la noi prin cel mult o bătaie la colţul străzii ori prin programul de ştiri de la ora 5. Lumea nu mai moare de mult pentru o cauză, iar martiriul rezonează vag cu rămăşiţe îndepărtate ale istoriei. Am auzit ieri de masacrul de la Paris, despre cei 12 oameni ucişi într-un atac terorist împotriva redacţiei unui ziar, şi m-am simţit ofensată personal. Nu pentru că mă simt în pericol sau pentru că am impresia că are vreo relevanţă extraordinară ceea ce simt eu sau ce aş putea spune, ci pentru că am o părere. Şi pentru îmi place să cred că societatea în care trăiesc îmi permite să am păreri.
La urma urmei, trăim în democraţie de ceva timp, iar libertatea de exprimare e unul dintre pilonii fundamentali al acestei forme de guvernământ. Cenzura a dăinuit, însă, şi dincolo de momentul în care ar fi trebuit să dispară de la noi din ţară, dar în forme minore şi care nu au stârnit vreodată prea mult protest. La o scară mai mare, o formă de cenzură reprezintă şi diversele reglementări asupra utilizării internetului, ACTA sau SOPA. În cazul de acum, vorbim despre religie, despre musulmani şi, mai precis, despre fundamentaliştii islamici. În momentul în care pretinzi ca un set de idei să fie imun la critică sau la satiră, nu mai poţi vorbi despre libertate de expresie. Nu mai poţi vorbi despre admiraţia raţională, argumentată, pentru religia ta sau pentru oricare ar fi entitatea sau sistemul de reguli în care crezi. Vorbeşti de deviere, de lipsa de discernământ toxică, care distruge de decenii Orientul Mijlociu. Şi asta nu se reduce la musulmani; crime în numele religiei au existat de la începutul lumii, şi pe alocuri încă se spune că al Treilea Război Mondial ar putea izbucni tot pe fond religios.
Dar nu despre asta e vorba, ci despre cum nu vorbim despre o ţară din Africa sau despre un oraş din Palestina, ci despre o ţară care a investit miliarde de euro în ultimii ani în protecţia anti-terorism, o ţară dezvoltată, liberală, cosmopolită, cu oameni de toate culorile religioase şi politice. Vorbim despre un masacru în mijlocul Europei civilizate. Despre 3 oameni cu câte un Kalashnikov, despre 10 minute, despre 12 morţi, despre 55 miliarde de euro investite în apărare doar anul trecut. E de sesizat disproporţia fină.
Iar aici voiam să ajung. Am auzit mereu spunându-se că ai nevoie de o inteligenţă peste medie ca să înţelegi ironia, de un anumit intelect ca s-o accepţi şi poate de o sclipire de geniu ca să o şi gusti, atunci când se face pe seama ta. În final, revista Hebdo e un săptămânal de satiră. Destul de dur, în regulă, dar o satiră, un pamflet, pe care, prin definiţie, "trebuie să îl tratezi că atare". Aşadar, ce îi făcea eroi pe umoriştii care au fost omorâţi? Faptul că au murit pentru o opinie? Faptul că au avut curajul să zică fără oprelişti ce era pe limba tuturor, mai ales în condiţiile în care nu e prima dată când aproape au încasat-o pentru aciditățile aduse islamului? Cel mai probabil, toate cele de mai sus. Cel mai important, însă, fundamentat în libertatea de exprimare, e că fiecare lucru pe care îl spui are consecinţe. Cu cât eşti mai curajos, cu cât trebuie să fii dispus să-ţi asumi urmări mai grave. Asta e ceea ce i-a făcut pe oamenii aceia eroi: “but I'd rather die standing up than live on my knees”, zise Charbonnier, unul dintre cei omorâţi. Nici nu mai e o chestiune de acţiune şi reacţiune. E vorba de cum oamenii ăştia au murit în aşa fel încât să nu moară niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu