În ultimele săptămâni, am intrat în stare de asediu. Refuz, reneg şi combat tot ce se întâmplă afară. Din acest motiv, oraşul mi se pare o în întregimea sa o capcană. Mereu eşti în pericol, mergând pe trotuar, să fii lovit în depăşire de câte un individ care merge cu mâinile adânc în buzunare, cu capul afundat între umeri şi îndreptat în jos, ţintind înainte, care nu acordă prioritate oamenilor, câinilor vaganbonzi sau măcar stâlpilor care stau între el şi un loc cald. Treptele de orice fel sunt acoperite de gheaţă. Ajungi în faţa lor şi le priveşti, iar ele te privesc înapoi cu ură şi cu sfidare şi te întreabă pe ce parte vrei cucuiul sau de ce picior poţi să te lipseşti. Te uiţi la ele descumpănit şi-ţi calculezi şansele; ai supravieţuit şi de data asta.
Orice destinaţie generează o adevărată aventură, ai încercări, misiuni, adversari, poţiuni magice, vrăji. Adversarul e zăpadă măruntă care îţi intră în ochi, toată odată, imediat ce păşeşti afară. Toţi fulgii vorbesc între ei, se aşează pe metereze şi se torpilează printre genele tale, în nări, sub fular. Vrajile sunt înjurăturile pe care le scoţi când aterizezi a zecea oară în fund, pentru că e imposibil să scoţi mâinile din buzunar la timp ca să plachezi impactul. Poţiunile magice sunt în cănile de ceai şi cafea şi Coldrex la care apelezi în disperarea de a-ţi recăpăta circulaţia în obraji, de a-ţi simţi din nou urechile şi de a-ţi localiza nasul pe faţă, în condiţiile în care atingi performanţa de a face degerături la ţurţuri.
Până şi oamenii sunt în război între ei. Mergeam mai devreme pe stradă şi erau două tipe care ieşiseră din magazin. Una dintre ele vorbea la telefon: "Faţă, e îngrozitor de frig, nu pot să respir, nu-mi simt faţă" şi a luat-o la picior într-un sprint serios, iar cea din spate strigă disperată: "Renata, aşteaptă-mă! Renata, fată, stai mai încet!". Renata nu auzea. Renata a renegat-o. Se ştiau, probabil, de o viaţă, stau dovadă zecile de selfie-uri pe care şi le-au făcut împreună... Fata din spate se gândea la ziua în care i-a împrumutat Renatei ojă ei preferată şi Renata a uitat să i-o mai dea înapoi, iar ea n-a menţionat nimic niciodată, credea că sunt prietene. Cine să fie de vină, aici? Să fie Renata? Sau să fie efectul distrugător al frigului, iarna care dezbină şi plantează sămânţa războiului între oameni?
Pe lângă asta, nu mai ai timp nici să fii politicos, e o lege a junglei. "Dă-mi, cucoană, odată pâinea aia". "Hai odată, autobuz nenorocit". "Hai, mamaie, mergem şi noi mai repede?" E o conspiraţie, vă zic, iarna e împotriva noastră.
Ca să nu mai zic de soare. Soarele e un nenorocit în perioada asta. Te uiţi pe geam şi îl vezi cum stă acolo sus, îţi zâmbeşte, te îmbie, îţi spune să ieşi la aer, să-i simţi căldura. Asta până când ieşi, moment în care se duce adânc în spatele celui mai negru dintre nori şi-ţi arată limba, iar tu rămâi trădat şi degerat înapoi în frig şi te întrebi cu ce ai greşit aşa grav ecosistemului de eşti pedepsit să trăieşti sub partea afurisită a soarelui.
Şi acuma trebuie să recunoaştem cu toţii, după ce trece Crăciunul, zăpadă nu e decât apă îngheţată şi enervantă care e pe jos şi pe sus şi în toate locurile în care vrei să ajungi. Din toate motivele de mai sus, mie una mi-a ajuns. Declar război. Iarna nu mai este anotimpul meu preferat, şi m-am gândit bine la ceea ce am spus. M-am săturat până peste cap. De azi înainte îmi place vara. Ha. În faţa ta, iarnă nenorocită. Tu, care transformi oraşul într-o capcană. Tu care învineţeşti funduri. Tu, care îmi umpli papucii cu zăpadă. Tu, care mă obligi să port căciulă. Nu cred c-o să pot să iert vreodată toate aceste lucruri. Semnez aici declaraţia de război şi-mi plănuiesc în detaliu răzbunarea. Deja am pregătit un uscător de păr şi am plecat să-ţi topesc toată zăpadă. Să văd ce mai faci acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu