Nu e frumos

  Tot ceea ce creăm noi ca oameni şi tot ce înseamnă artă şi pleacă din mâinile noastre e o încercare de reproducere a ceea ce este în jur, în plante, în oameni, în forme de relief. Sau, cel puţin, asta ar trebui să fie. Totul ar trebui să fie frumos şi să frizeze perfecţiunea pentru că aşa sunt formele din jurul nostru, perfecte. Ceea ce a intervenit în timp şi care a schimbat aceste coordonate vine din fapul că am încercat să facem lucrurile să devină utile - ceea ce e greşit; tot ce e util e dispensabil, iar tot ce e dispensabil e urât.

   Aceste clădiri gri şi unghiulare care ap
ar azi, cu pereţii lor de sticlă şi inox, cu încăperile lor înalte şi goale, toate sunt inestetice. Proiectate pentru a fi cât mai de folos, pentru a valorifica la maxim înălţimea şi suprafaţa, sunt urâte, sunt lipsite de substanţă, umplu doar spaţiul şi îi valorifică lipsa de semnificaţie. Grilajele din fier forjat, de exemplu. Sunt inutile, nu te protejează nici de vânt, nici de ploaie, sunt greu de curăţat, greu de întreţinut, dar arată extraordinar. Şi cel mai important, transmit ceva. Transmit complexitate, circularitate, se constituie în toate unghiurile şi curbele care apar în natură.

   Sau hainele pe care le purtăm. Cât mai confortabile, cât mai aerisite, mai largi, mai mulate, cu cusături în locurile potrivite şi capse, scai, fermoare pe unde e nevoie. Acestea au pe undeva ceva ce poate fi denumit frumos, dar fără urmă de estetic nu transmit nimic, nu ascund nimic, nu pun nimic în evidenţă, nu fac decât să te acopere şi să-ţi fie utile. Asta e ceea ce se urmăreşte de fapt? Să ne acoperim cu lucruri care să ne ţină de cald şi atât, să creăm doar obiecte care să ne fie utile şi atât, să fim parte a unei societăţi în care totul e dispensabil, util şi de unică folosinţă?

   Pe undeva, ne-am pierdut din substanţă. La un moment dat, am început să facem artă modernă. Într-un anumit punct, ne-am integrat într-un mecanism artificial, într-o mentalitate plană, redundantă şi seacă. Am omis să mai căutăm frumuseţe în ceea ce creăm.

   De fapt, e atât de simplu. De ce ni se pare ceva distinct şi emoţionant uneori în ochii unui bătrân pe stradă? Sau în saltul unei pisici în iarbă? Sau într-o seară de toamna când apusul e mov şi cerul e împânzit de păsări care pleacă peste iarnă? De ce aceste lucruri complet inutile ni se par fascinante, ne distrag de la lucurile care ne preocupă atunci şi ne dau momente de luciditate? Aceste cadre ne transmit ceva, cu tot ce aduc ele vizual sau auditiv. Felul acesta de armonie, complet inutilă, complet firească, atât de banală şi ordinară, reprezintă în mare parte tot ceea ceea ce îi este necesar creierului nostru pentru a recepta ceva anume, pentru a identifica frumosul în cel mai pur sens al sau.

    Pe de altă parte, înţeleg şi eventualele contra-argumente. Nu trăim într-o lume perfectă, nu avem parte doar de evenimente bune şi emoţionante, nu suntem înconjuraţi de armonie şi fair-play. Cu toate acestea, de ce am vrea să replicăm toate lucrurile acestea urâte? Cum altfel am putea să luptăm împotriva lor, cum le putem filtra şi da la o parte altfel decât combatandu-le cu ceea avem bun şi frumos şi semnficativ? Acestea sunt mănuşile noastre de box, acestea ne păstrează integritatea mintală; frumuseţea e poate singura religie de care avem cu adevărat nevoie.

    Iar raportat la ceea ce vedem frumos - sau atractiv - la cei din jurul nostru, mă sperie când văd copii atât de mici preocupaţi de felul în care arată. Nu-mi place că văd fetiţe de 10 ani care vor să slăbească, băieţi care se dau jos de pe tricileta şi vor să facă muşchi, copii îngrijoraţi de lucruri care nici n-ar trebui să existe, până şi adulţi prinşi într-o autodevalorizare deprimantă, o cuşcă artificială care îi ţine pe loc şi care umbreşte, în mintea lor, tot ceea ce au de arătat.

    Exagerez acum, este acesta o generalizare prea amplă? Probabil că este. Probabil mă preocupă faptul că am surori mai mici pentru care-mi doresc să fie mulţumite cu ele însele. Probabil am oameni în jurul meu care n-ar trebui să ascundă cine sunt. Probabil sunt idealistă şi caut prea mult esenţă în suprafeţe. Probabil lucrurile chiar nu stau atât de grav.

   Simt, cu toate acestea, că nu căutăm frumuseţea unde trebuie şi că pierdem din vedere ceea ce ne face cu adevărat atractivi: o aluniţă, un dinte strâmb, un tic nervos, un obicei stupid, un defect...  toate lucrurile care ne fac noi înşine, lucruri imperfecte, inutile, dar în mod clar indispensabile.