Supapă

   Pot să scriu rândul acesta, apoi pe celălalt, apoi încă douăzeci. Aici nimeni nu poate să mă întrerupă. Pot să fac o cacofonie, pot să scap un pleonasm. Acum nimeni nu poate să mă corecteze. Pot să scriu un cuvânt ataaat de complicat şi o frază ataaat de lungă. Aici nu mă bâlbâi.

   Aici pot fi cine vreau. Pot fi cel mai fioros balaur care se luptă cu cel mai viteaz fiu de împărat în cea mai fabuloasă carte pentru copii. Pot fi doamna distinsă care soarbe din cafea la masa de lângă geamul cafenelei. Pot fi copilul care descoperă fascinat cărţile din pod sau adultul care îşi aduce aminte despre acel copil. Pot fi călătorul care descrie cele mai frumoase privelişti ale Nepalului sau păianjenii de sub fiecare din pietrele Australiei. Pot fi toate lucrurile acestea, pe rând sau în acelaşi timp. Cel mai important, însă, pot fi eu însămi. Cu toate măştile care parcă nu-şi mai au rost aici. Cu toate scuturile şi zidurile de apărare care par atât de inutile în momentul în care am câmpul asta alb în faţă şi toate literele negre care dansează pe el doar pe muzica pe care o cânt eu. Dintre toate lucrurile pe care nu le posed de fapt în lumea asta, toate lucrurile care nu sunt ale mele, pe care nu pot să le cumpăr sau nu sunt de vânzare, eu am acţiunea asta, degetele mele pe tastatură, şiruri de cuvinte care se înmulţesc, un bloc de text. Atâta am de fapt.

   Despre ce sunt toate astea, la urma urmei? Despre rolul creatorului şi a creaţiei? Poate, dar asta doar  pentru că am înghiţit prea multă poezie modernistă anul acesta. 

  E despre cum am găsit ceea ce mă face fericită. E despre singurul lucru pe care aş putea să-l fac mereu, fără să fiu nesigură, fără să ezit, fără să mă întreb ce spune despre mine sau dacă am dreptate. 

  Nu sunt încă suficient de bătrână sau de înţeleaptă ca să vorbesc despre fericire. N-am nicio idee ce înseamnă, habar n-am dacă e normal să tindem spre ea, dacă vine din exterior sau e sintetizată în noi. Definiţia ei pentru mine stă în suma acelor momente în care mă simt onestă cu ce e în jurul meu, când mi-e bine în pielea mea, când mă simt protejată şi luată în serios. Probabil fiecare are o definiţie diferită pentru asta. Ceea ce vreau de fapt să transmit e că e firesc să cauţi ceea ce te face fericit într-o supapă a realităţii tale. Adică e firesc să nu faci mereu ce-ţi place, să faci uneori anumite lucruri pentru că "trebuie" atâta timp cât îţi asiguri şi acele momente călduţe care se încadrează în definiţia ta de fericire. Atâta timp cât poţi să-ţi dărâmi toate zidurile de apărare pentru câteva minute, nu contează că îţi foloseşti toate resursele pentru a le construi iar şi iar tot restul timpului.