Mentenanță

   Creierul meu e 'under maintenance' în perioada asta. Mă contrazic de atât de multe ori pe zi încât e fascinant. Nu reușesc să mă adun, în sensul că n-am efectiv timp să imortalizez vreo scenă singulară și izolata din mintea mea. Nu e timp, nu stă pe loc. E ca și cum ai încerca să faci o poză unei străzi aglomerate. E așa un zgomot și așa o harababură încât îmi place. Tot haosul din mintea mea n-a sunat niciodată mai frumos. Toata agitația pe care o port n-a fost nicicând mai armonioasă.

   Credeam că oamenii nu se schimbă. Eram convinsă. Ne schimbăm prietenii, trăsăturile, obiceiurile, dar fundamental rămânem la fel mereu. Realizez că era o tampenie. Nimic mai fals. Eu mă schimb fundamental la fiecare două ore. Și mă copleșește, dar imi place, îmi place al naibii de mult. 

    Mă simt un alt om, deși arăt la fel și vorbesc la fel și reacționez la fel. Inițial, am crezut că poate mă maturizez, îmbătrânesc, că în sfârșit își spune cuvântul vârsta din buletin și toate responsabilitățile și așteptările care vin odată cu ea - dar nu e așa. Mă simt de parcă devin mai copil. De parcă traiesc acum copilăria pe care n-am trăit-o suficient sau complet cât am fost mică.

    Zilele trecute am auzit o conversație între două bătrâne în stație (se întâmplă atâtea lucruri în staţiile de autobuz; o să-mi scriu lucrarea de licenţă din asta). Una dintre ele avea o fustă neagră şi spunea că 'A, uite, iar e vineri' şi cealaltă 'Da, trece prea repede timpul. Aşa spuneau bunicii mei că o să fie. Zilele par ore şi lunile par săptămâni atunci când se apropie'. Cealaltă avea o bluza roşie. Părea foarte afectată şi a clătinat gânditor din cap. Eram intrigată. Cucoanele alea nu voiau să spună ce se apropie. Nu-mi doream nimic altceva în secunda aia decât să ştiu ce se apropie. N-am mai rezistat: 'Mă scuzaţi că mă bag... am auzit ce vorbeaţi. Când se apropie ce?' La care cucoana cu fusta neagră mă priveşte cam strângând din buze, că deh, aşa-i privesc cucoanele pe ăştia mai mici şi mai proşti, şi-mi zice: "Sfârşitul lumii, maică". 

    Probabil înainte nu m-ar fi interesat. Poate înainte mi-aş fi văzut de treaba. Cu siguranţă înainte mi s-ar fi părut absurd. Dar acum nu mai era 'înainte' şi mie mi se părea fascinant; eram fascinată de reacţia mea şi de ideea că am fost atât de matură şi de serioasă până acum încât probabil am ratat o grămadă de alte prostioare de tipul acesta, prostioare frumoase şi... magice într-un fel absurd şi adorabil. 

    Înainte de asta, am avut altă revelaţie. Am văzut o bătaie adevărată. Eram într-o crâşmă de lângă o piaţă, total irelevant deocamdată cum am ajuns acolo şi de ce. La televizor suna tare un meci, era dimineaţă pe la 9 şi afară începea zăpuşeala greoaie a unei zile nesuferite de vară . La tejghea era un nene care ne cunoştea. Vorbise cu noi, îmi spusese cum şi-a rupt şi el mâna (aveam mâna în ghips pe atunci), povestise despre fiica-să şi despre cum se dă ea în pantă cu bicicletă şi despre alte chestii puerile şi drăguţe pe care le spun oamenii care au copii. În timp ce stătea el la tejghea, a venit un alt domn şi a vorbit cu el. Nu auzeam ce vorbeau, nu părea interesant până în momentul în care bărbatul a ieşit de după tejghea şi s-a apropiat de celălalt, care la scurt timp i-a tras un pumn în gură. Cel lovit era pe jos şi se uita uimit în sus, semn că nu se aştepta. Celălalt i-a mai tras şi o pereche de şuturi în burtă şi a pus mâna pe un scaun, pe care l-a ridicat şi l-a pus înapoi repede, într-un moment de luciditate care l-a scutit, probabil, de o diferenţă mare de timp petrecut în puşcărie. După ce realizează că mişcarea cu scaunul nu e chiar cea mai bună opţiune a lui, iese furtună din local, având câte ceva cu mamele tuturor celor prezenţi pe o rază de 100 de metri.

    Acesta a fost rezumatul  marelui eveniment care mi-a declanşat mie criză de identitate. Acum sunt intenţionat atât de dramatică, deşi în mintea mea întâmplarea chiar a fost un adevărat tsunami. 

   Poate domnul bătut era obişnuit să şi-o mai ia în bot din când în când. Poate celălalt tip îi era chiar prieten şi au băut o bere împreună după ce s-au împăcat... N-aveam de unde să ştiu acele lucruri şi nu păreau să conteze. Eu eram şocată cum nu mai fusesem niciodată. Nu puteam să vorbesc, mă uitam în gol, iar stomacul îmi era undeva  mai jos de urechi. În capul meu, în schimb, era foarte interesant ce se întâmpla. Era tabăra 'Cristina înainte': "adună-te, e doar un pumn, n-ai mai văzut bătaie până acum?" şi tabăra 'Cristina nouă': "ce se întâmplă cu tine? acolo era sânge adevărat şi vânătăi şi, cu puţin efort, câţiva dinţi pe jos, cum să te aduni după asta?"

   Întâmplările astea două au făcut zgomot în mine pentru că, ştiţi voi, e vacanţă, am mult timp liber, nu prea dorm şi gândesc mult mai mult decât e necesar. 

   Acum, că am ajuns aici, s-ar putea spune că observ că e puţin absurd în spusele mele. Culmea, până şi asta îmi place. Nu mă mai opresc să mă gândesc 'e suficient de deşteaptă treaba asta?' sau 'cât de profundă par dacă zic asta?' Am reuşit, cumva, să scap de toată cenzura pe care mi-am autoimpus-o prin gândirea mea bătrânicioasă şi 'matură'. 

    Mă simt de parcă aş fi un şarpe şi acum am o piele nouă.

    Sau e că şi cum lucrurile arată altfel pentru că le privesc eu altfel.

    Nu ştiu dacă e tot în capul meu sau dacă chiar se schimbă ceva. Totul arată diferit şi mi se pare că parcă nu mai am acei ochelari de cal... am alţii noi acum!