Dimineața

  Oamenii nu au posibilitatea să o ia de la capăt de o infinitate de ori. Nu avem posibilitatea asta fizic, nu ne sunt facilitate coordonate spaţio-temporale pentru aşa ceva. Cu toate astea, avem dimineţile. Dimineţile ne dau şansa de a ne oferi nouă înşine iluzia că o luăm de la capăt în fiecare zi, chiar dacă de fapt nu facem asta. Nu e un nou început în fiecare zi, e doar o continuare a zilei precendente cu deosebirea că putem schimba interacţiunea noastră în raport cu încă un interval de 24 de ore în care avem de făcut anumite lucruri.

Ce ştim noi despre şansă şi neşansă, despre supravieţuire şi despre pericol? Stăm în casele noastre calde, mâncăm mâncarea pe care am cumpărat-o şi ne lovim de lucruri minore cărora le dăm importanţa unor catastrofe. O zi grea la lucru, un examen, o problema cu banii – toate acestea nu sunt mai mult decât chestiuni redundante, minore, semnificative doar pentru că le acordăm noi semnificaţie, dar irelevante în raport cu lucurile mari care se întâmplă la scară superioară.

În unele zile avem impresia că nu se întâmplă nimic. Ceea ce e de adevărat, pentru că de cele mai multe ori nu se întâmplă. De ce ar trebui să se întâmple ceva? Cum am face diferenţa între acel nimic şi acel ceva, în sensul că fiecare moment nesimnificativ din prezent poate însemna  ceva colosal în viitor, n-avem noi capacitatea să ştim lucrurile acestea de dinainte. Putem doar să bănuim. Sau putem să luăm în serios toate momentele şi să ne stresăm în legătură cu ele că şi cum ar fi fiecare în parte o revelaţie, ceea ce din nou e greşit.

Cum putem noi, creaturi mici care-şi dau importanţă mare, să facem măsura şi raportul relativ la fiecare moment, la fiecare zi, la fiecare dimineaţă din viaţă noastră? Nu putem. Din cauză că nu putem, timpul poate părea că trece mai repede decât trece de fapt. Lumea poate părea un loc apăsător şi omogen. Am putea să luăm câteva momente să ne gândim la asta, dar uite, e dimineaţă, trebuie să ajungem înapoi la serviciu, la şcoală, la toate catastrofele personale cotidiene.

Dar dimineţile chiar sunt mici minuni zilnice. Cu ochii împăinjeniţi de somn şi cu capul greu, privim pe fereastră şi vedem un pic de soare, un copac care înverzeşte sau pur şi simplu cerul, măreţ şi albastru. Toate acestea sunt minuni, pe cât de minore, pe atât de puternice. Ni se mai dă o şansă. O şansă să facem lucrurile mai bine sau mai rău, sau cel puţin în stilul nostru. Ni se mai dau câteva ore de lumina pe care să le folosim exact aşa cum vrem. Diminetele sunt mereu mai măreţe decât toate chestiunile mărunte pe care le luăm prea în serios.

#jesuischarlie - Despre păreri

   

     Nu ni se dă prea des şansa de a fi eroi. Prin partea asta a lumii, toate evenimentele se derulează destul de paşnic de mult timp încoace, violenţa ajunge la noi prin cel mult o bătaie la colţul străzii ori prin programul de ştiri de la ora 5. Lumea nu mai moare de mult pentru o cauză, iar martiriul rezonează vag cu rămăşiţe îndepărtate ale istoriei. Am auzit ieri de masacrul de la Paris, despre cei 12 oameni ucişi într-un atac terorist împotriva redacţiei unui ziar, şi m-am simţit ofensată personal. Nu pentru că mă simt în pericol sau pentru că am impresia că are vreo relevanţă extraordinară ceea ce simt eu sau ce aş putea spune, ci pentru că am o părere. Şi pentru îmi place să cred că societatea în care trăiesc îmi permite să am păreri.

     La urma urmei, trăim în democraţie de ceva timp, iar libertatea de exprimare e unul dintre pilonii fundamentali al acestei forme de guvernământ. Cenzura a dăinuit, însă, şi dincolo de momentul în care ar fi trebuit să dispară de la noi din ţară, dar în forme minore şi care nu au stârnit vreodată prea mult protest. La o scară mai mare, o formă de cenzură reprezintă şi diversele reglementări asupra utilizării internetului, ACTA sau SOPA. În cazul de acum, vorbim despre religie, despre musulmani şi, mai precis, despre fundamentaliştii islamici. În momentul în care pretinzi ca un set de idei să fie imun la critică sau la satiră, nu mai poţi vorbi despre libertate de expresie. Nu mai poţi vorbi despre admiraţia raţională, argumentată, pentru religia ta sau pentru oricare ar fi entitatea sau sistemul de reguli în care crezi. Vorbeşti de deviere, de lipsa de discernământ toxică, care distruge de decenii Orientul Mijlociu. Şi asta nu se reduce la musulmani; crime în numele religiei au existat de la începutul lumii, şi pe alocuri încă se spune că al Treilea Război Mondial ar putea izbucni tot pe fond religios.

     Dar nu despre asta e vorba, ci despre cum nu vorbim despre o ţară din Africa sau despre un oraş din Palestina, ci despre o ţară care a investit miliarde de euro în ultimii ani în protecţia anti-terorism, o ţară dezvoltată, liberală, cosmopolită, cu oameni de toate culorile religioase şi politice. Vorbim despre un masacru în mijlocul Europei civilizate. Despre 3 oameni cu câte un Kalashnikov, despre 10 minute, despre 12 morţi, despre 55 miliarde de euro investite în apărare doar anul trecut. E de sesizat disproporţia fină.

     Iar aici voiam să ajung. Am auzit mereu spunându-se că ai nevoie de o inteligenţă peste medie ca să înţelegi ironia, de un anumit intelect ca s-o accepţi şi poate de o sclipire de geniu ca să o şi gusti, atunci când se face pe seama ta. În final, revista Hebdo e un săptămânal de satiră. Destul de dur, în regulă, dar o satiră, un pamflet, pe care, prin definiţie, "trebuie să îl tratezi că atare". Aşadar, ce îi făcea eroi pe umoriştii care au fost omorâţi? Faptul că au murit pentru o opinie? Faptul că au avut curajul să zică fără oprelişti ce era pe limba tuturor, mai ales în condiţiile în care nu e prima dată când aproape au încasat-o pentru aciditățile aduse islamului? Cel mai probabil, toate cele de mai sus. Cel mai important, însă, fundamentat în libertatea de exprimare, e că fiecare lucru pe care îl spui are consecinţe. Cu cât eşti mai curajos, cu cât trebuie să fii dispus să-ţi asumi urmări mai grave. Asta e ceea ce i-a făcut pe oamenii aceia eroi: “but I'd rather die standing up than live on my knees”, zise Charbonnier, unul dintre cei omorâţi. Nici nu mai e o chestiune de acţiune şi reacţiune. E vorba de cum oamenii ăştia au murit în aşa fel încât să nu moară niciodată.

Iarna, orașul te urăște

     În ultimele săptămâni, am intrat în stare de asediu. Refuz, reneg şi combat tot ce se întâmplă afară. Din acest motiv, oraşul mi se pare o în întregimea sa o capcană. Mereu eşti în pericol, mergând pe trotuar, să fii lovit în depăşire de câte un individ care merge cu mâinile adânc în buzunare, cu capul afundat între umeri şi îndreptat în jos, ţintind înainte, care nu acordă prioritate  oamenilor, câinilor vaganbonzi sau măcar stâlpilor care stau între el şi un loc cald. Treptele de orice fel sunt acoperite de gheaţă. Ajungi în faţa lor şi le priveşti, iar ele te privesc înapoi cu ură şi cu sfidare şi te întreabă pe ce parte vrei cucuiul sau de ce picior poţi să te lipseşti. Te uiţi la ele descumpănit şi-ţi calculezi şansele; ai supravieţuit şi de data asta.

    Orice destinaţie generează o adevărată aventură, ai încercări, misiuni, adversari, poţiuni magice, vrăji. Adversarul e zăpadă măruntă care îţi intră în ochi, toată odată, imediat ce păşeşti afară. Toţi fulgii vorbesc între ei, se aşează pe metereze şi se torpilează printre genele tale, în nări, sub fular. Vrajile sunt înjurăturile pe care le scoţi când aterizezi a zecea oară în fund, pentru că e imposibil să scoţi mâinile din buzunar la timp ca să plachezi impactul. Poţiunile magice sunt în cănile de ceai şi cafea şi Coldrex la care apelezi în disperarea de a-ţi recăpăta circulaţia în obraji, de a-ţi simţi din nou urechile şi de a-ţi localiza nasul pe faţă, în condiţiile în care atingi performanţa de a face degerături la ţurţuri. 

    Până şi oamenii sunt în război între ei. Mergeam mai devreme pe stradă şi erau două tipe care ieşiseră din magazin. Una dintre ele vorbea la telefon: "Faţă, e îngrozitor de frig, nu pot să respir, nu-mi simt faţă" şi a luat-o la picior într-un sprint serios, iar cea din spate strigă disperată: "Renata, aşteaptă-mă! Renata, fată, stai mai încet!". Renata nu auzea. Renata a renegat-o. Se ştiau, probabil, de o viaţă,  stau dovadă zecile de selfie-uri pe care şi le-au făcut împreună... Fata din spate se gândea la ziua în care i-a împrumutat Renatei ojă ei preferată şi Renata a uitat să i-o mai dea înapoi, iar ea n-a menţionat nimic niciodată, credea că sunt prietene. Cine să fie de vină, aici? Să fie Renata? Sau să fie efectul distrugător al frigului, iarna care dezbină şi plantează sămânţa războiului între oameni? 

    Pe lângă asta, nu mai ai timp nici să fii politicos, e o lege a junglei. "Dă-mi, cucoană, odată pâinea aia". "Hai odată, autobuz nenorocit". "Hai, mamaie, mergem şi noi mai repede?" E o conspiraţie, vă zic, iarna e împotriva noastră. 

   Ca să nu mai zic de soare. Soarele e un nenorocit în perioada asta. Te uiţi pe geam şi îl vezi cum stă acolo sus, îţi zâmbeşte, te îmbie, îţi spune să ieşi la aer, să-i simţi căldura. Asta până când ieşi, moment în care se duce adânc în spatele celui mai negru dintre nori şi-ţi arată limba, iar tu rămâi trădat şi degerat înapoi în frig şi te întrebi cu ce ai greşit aşa grav ecosistemului de eşti pedepsit să trăieşti sub partea afurisită a soarelui.

    Şi acuma trebuie să recunoaştem cu toţii, după ce trece Crăciunul, zăpadă nu e decât apă îngheţată şi enervantă care e pe jos şi pe sus şi în toate locurile în care vrei să ajungi. Din toate motivele de mai sus, mie una mi-a ajuns. Declar război. Iarna nu mai este anotimpul meu preferat, şi m-am gândit bine la ceea ce am spus. M-am săturat până peste cap. De azi înainte îmi place vara. Ha. În faţa ta, iarnă nenorocită. Tu, care transformi oraşul într-o capcană. Tu care învineţeşti funduri. Tu, care îmi umpli papucii cu zăpadă. Tu, care mă obligi să port căciulă. Nu cred c-o să pot să iert vreodată toate aceste lucruri. Semnez aici declaraţia de război şi-mi plănuiesc în detaliu răzbunarea. Deja am pregătit un uscător de păr şi am plecat să-ţi topesc toată zăpadă. Să văd ce mai faci acum.

   

Motivație wanted

   Ştii ce mi-ar prinde bine acuma? Ştii ce mi-ar prinde tare, tare, tare bine? Puţină motivaţie. Puţină, foarte puţină, cam cât ai pune într-un borcan, cam cât ar încăpea într-o seringă, puţin mai mult decât ai putea pune într-un degetar.

    Să fie o motivaţie mică şi drăguţă care să mi se urce pe picior, să-mi sară pe genunchi, să mi se suie pe umăr şi să-mi dea o palmă, să mă lovească în cap, să mi se bage în ochi şi să-mi rămână acolo, chiar în spatele creierului. Din moment ce tot e acolo, o s-o rog să ia frumos de mânuţă toate celealte prostii care joacă şotron acolo şi să le poftească amabil afară. Să spună "dragă dorinţa de a pierde timpul, dragă lene, dragă amânare, stimate masochism, scumpă lipsă de determinare, am înţeles că staţi de mult aici. Înţeleg şi de ce vă place: e călduţ, vi se dă de mâncare, aveţi loc, se face apel la voi zilnic, vă simţiţi utili şi nu mai puteţi de bine - trăi, neneacă, cum s-ar zice! Dar nu înţelegeţi. Voi nu înţelegeţi. Fata asta are treaba anul acesta. Nu va mai vrea aici, nu mai sunteţi doriţi. Dar staţi, nici nu trebuie să va grăbiţi foarte tare: luaţi loc, faceţi-vă un ceai, strângeţi-va bagajele - vedeţi să nu uitaţi nimic în baie. După ce vă terminaţi ceaiul, vă rog să va spălaţi ceştile şi să poftiţi frumos afară. De fapt, nu-i bai, le spăl eu! Vă fac şi bagajul, dacă vreţi! Şi ceai? Sigur, şi ceai! De care să fie? Ideea este, scumpe trăsături inutile de caracter, că am cam vrea să plecaţi zilele astea. Puteţi să mai veniţi în vizită duminică după-amiază. O să vă chem din când în când seară, când n-o să putem dormi. Dar acum nu sunteţi dorite. Mii de scuze, iertaţi-mi impoliteţea: vă rog să vă căraţi!"

    Cam de genul asta de dialog aş avea nevoie. Şi ştiu că atunci când o să vină doamna motivaţie la mine, o să rezolve absolut tot ce e de rezolvat acolo sus. O să-şi aducă mătura şi, bineînţeles, pe prietenele ei, rabdarea şi determinarea, şi o să facă curat la mansardă. S-au strâns atâtea acolo, încât mai bine ar demola toată clădirea şi ar construi alta în loc. Acest lucru, că toate demolările, de altfel, ar dura mult, ar fi zgomotos şi ar face multă mizerie. Ceea ce nu e de dorit. Nu, trebuie rezolvat repede, silenţios şi curat.

    Bun, deci e clar: caut motivaţie. Problema mea e că nu ştiu unde găsesc aşa ceva. Se vinde la aprozar? Mi-au rămas trei lei astăzi, oare o să-mi ajungă cât să pun într-o seringă? O găsesc oare în parc, mă aşteaptă undeva pe o bancă, se gândeşte la mine? Stimată motivaţie, dar spune-mi unde eşti, imediat iau un autobuz. Dacă dau un anunţ, o să citeşti ziarul? Nu-i aşa că o să mă cauţi? Te rog, caută-mă tu.

    De unde pot să fac rost de nişte chef de muncă? Unde se găseşte un strop de perspectivă de viitor? Îmi spuneţi şi mie unde e perdeaua aia pe care pot să o dau la o parte şi să văd pentru un minut, pentru o secundă, care e viitorul pentru care mă chinui atât? Măcar cât să ştiu că nu mă chinui degeaba. Ce rost au toate lucrurile pe care le fac? Le fac bine? Le fac pentru mine, de fapt?

   Mă zbat să-mi revin şi să-mi dau seama ce e cu mine, să mă trezesc la realitate, să mă pun pe treaba, doar că uneori îmi pare că nu e nicio realitate la care să mă trezesc, că nu am din ce să-mi revin. Sunt uşor confuză acum pentru că se creionează o direcţie a vieţii mele pe care nu pot s-o întrevăd, care e foarte obscură, care nici nu mă satisface, nici nu mă deranjează. E doar o stare de iritaţie continuă, că o mâncărime pe spate pe care nu ajungi s-o scarpini. E ca atunci când tuşeşti şi te irită în interiorul gâtului şi n-ai cum să ajungi acolo ca să faci să treacă. E ca şi cum sunt în priză mereu, ca şi cum ar trebui să fiu mereu într-un loc anume, să fac o chestie specifică, doar că nu am nici cea mai mică idee ce şi când şi unde.

    E totul foarte confuz şi înceţoşat şi în ceaţa aceea care nu se mai materializează naibii în ceva concret zace tot ce ar trebui să conteze de fapt. Şi toată lumea pune atâta presiune pe nebuloasa aceea, şi toată lumea aşteaptă de la mine să mă agăţ de ea. Îmi zic: "nu vezi că e acolo? Vine, nu vezi că vine?". Şi eu nu ştiu ce vine şi nu ştiu dacă e relevant faptul că vine şi nu ştiu ce naiba vrea de la mine şi ce ar trebui să fac.

     Dar e în regulă, nu mă băgaţi în seamă. Nu cer decât puţină-puţină motivaţie. Sunt doar oleacă-oleacă confuză. Foarte oleacă. Cam cât ai pune într-un borcan. Cam cât ar încăpea într-un degetar.

Supapă

   Pot să scriu rândul acesta, apoi pe celălalt, apoi încă douăzeci. Aici nimeni nu poate să mă întrerupă. Pot să fac o cacofonie, pot să scap un pleonasm. Acum nimeni nu poate să mă corecteze. Pot să scriu un cuvânt ataaat de complicat şi o frază ataaat de lungă. Aici nu mă bâlbâi.

   Aici pot fi cine vreau. Pot fi cel mai fioros balaur care se luptă cu cel mai viteaz fiu de împărat în cea mai fabuloasă carte pentru copii. Pot fi doamna distinsă care soarbe din cafea la masa de lângă geamul cafenelei. Pot fi copilul care descoperă fascinat cărţile din pod sau adultul care îşi aduce aminte despre acel copil. Pot fi călătorul care descrie cele mai frumoase privelişti ale Nepalului sau păianjenii de sub fiecare din pietrele Australiei. Pot fi toate lucrurile acestea, pe rând sau în acelaşi timp. Cel mai important, însă, pot fi eu însămi. Cu toate măştile care parcă nu-şi mai au rost aici. Cu toate scuturile şi zidurile de apărare care par atât de inutile în momentul în care am câmpul asta alb în faţă şi toate literele negre care dansează pe el doar pe muzica pe care o cânt eu. Dintre toate lucrurile pe care nu le posed de fapt în lumea asta, toate lucrurile care nu sunt ale mele, pe care nu pot să le cumpăr sau nu sunt de vânzare, eu am acţiunea asta, degetele mele pe tastatură, şiruri de cuvinte care se înmulţesc, un bloc de text. Atâta am de fapt.

   Despre ce sunt toate astea, la urma urmei? Despre rolul creatorului şi a creaţiei? Poate, dar asta doar  pentru că am înghiţit prea multă poezie modernistă anul acesta. 

  E despre cum am găsit ceea ce mă face fericită. E despre singurul lucru pe care aş putea să-l fac mereu, fără să fiu nesigură, fără să ezit, fără să mă întreb ce spune despre mine sau dacă am dreptate. 

  Nu sunt încă suficient de bătrână sau de înţeleaptă ca să vorbesc despre fericire. N-am nicio idee ce înseamnă, habar n-am dacă e normal să tindem spre ea, dacă vine din exterior sau e sintetizată în noi. Definiţia ei pentru mine stă în suma acelor momente în care mă simt onestă cu ce e în jurul meu, când mi-e bine în pielea mea, când mă simt protejată şi luată în serios. Probabil fiecare are o definiţie diferită pentru asta. Ceea ce vreau de fapt să transmit e că e firesc să cauţi ceea ce te face fericit într-o supapă a realităţii tale. Adică e firesc să nu faci mereu ce-ţi place, să faci uneori anumite lucruri pentru că "trebuie" atâta timp cât îţi asiguri şi acele momente călduţe care se încadrează în definiţia ta de fericire. Atâta timp cât poţi să-ţi dărâmi toate zidurile de apărare pentru câteva minute, nu contează că îţi foloseşti toate resursele pentru a le construi iar şi iar tot restul timpului.

Nu e frumos

  Tot ceea ce creăm noi ca oameni şi tot ce înseamnă artă şi pleacă din mâinile noastre e o încercare de reproducere a ceea ce este în jur, în plante, în oameni, în forme de relief. Sau, cel puţin, asta ar trebui să fie. Totul ar trebui să fie frumos şi să frizeze perfecţiunea pentru că aşa sunt formele din jurul nostru, perfecte. Ceea ce a intervenit în timp şi care a schimbat aceste coordonate vine din fapul că am încercat să facem lucrurile să devină utile - ceea ce e greşit; tot ce e util e dispensabil, iar tot ce e dispensabil e urât.

   Aceste clădiri gri şi unghiulare care ap
ar azi, cu pereţii lor de sticlă şi inox, cu încăperile lor înalte şi goale, toate sunt inestetice. Proiectate pentru a fi cât mai de folos, pentru a valorifica la maxim înălţimea şi suprafaţa, sunt urâte, sunt lipsite de substanţă, umplu doar spaţiul şi îi valorifică lipsa de semnificaţie. Grilajele din fier forjat, de exemplu. Sunt inutile, nu te protejează nici de vânt, nici de ploaie, sunt greu de curăţat, greu de întreţinut, dar arată extraordinar. Şi cel mai important, transmit ceva. Transmit complexitate, circularitate, se constituie în toate unghiurile şi curbele care apar în natură.

   Sau hainele pe care le purtăm. Cât mai confortabile, cât mai aerisite, mai largi, mai mulate, cu cusături în locurile potrivite şi capse, scai, fermoare pe unde e nevoie. Acestea au pe undeva ceva ce poate fi denumit frumos, dar fără urmă de estetic nu transmit nimic, nu ascund nimic, nu pun nimic în evidenţă, nu fac decât să te acopere şi să-ţi fie utile. Asta e ceea ce se urmăreşte de fapt? Să ne acoperim cu lucruri care să ne ţină de cald şi atât, să creăm doar obiecte care să ne fie utile şi atât, să fim parte a unei societăţi în care totul e dispensabil, util şi de unică folosinţă?

   Pe undeva, ne-am pierdut din substanţă. La un moment dat, am început să facem artă modernă. Într-un anumit punct, ne-am integrat într-un mecanism artificial, într-o mentalitate plană, redundantă şi seacă. Am omis să mai căutăm frumuseţe în ceea ce creăm.

   De fapt, e atât de simplu. De ce ni se pare ceva distinct şi emoţionant uneori în ochii unui bătrân pe stradă? Sau în saltul unei pisici în iarbă? Sau într-o seară de toamna când apusul e mov şi cerul e împânzit de păsări care pleacă peste iarnă? De ce aceste lucruri complet inutile ni se par fascinante, ne distrag de la lucurile care ne preocupă atunci şi ne dau momente de luciditate? Aceste cadre ne transmit ceva, cu tot ce aduc ele vizual sau auditiv. Felul acesta de armonie, complet inutilă, complet firească, atât de banală şi ordinară, reprezintă în mare parte tot ceea ceea ce îi este necesar creierului nostru pentru a recepta ceva anume, pentru a identifica frumosul în cel mai pur sens al sau.

    Pe de altă parte, înţeleg şi eventualele contra-argumente. Nu trăim într-o lume perfectă, nu avem parte doar de evenimente bune şi emoţionante, nu suntem înconjuraţi de armonie şi fair-play. Cu toate acestea, de ce am vrea să replicăm toate lucrurile acestea urâte? Cum altfel am putea să luptăm împotriva lor, cum le putem filtra şi da la o parte altfel decât combatandu-le cu ceea avem bun şi frumos şi semnficativ? Acestea sunt mănuşile noastre de box, acestea ne păstrează integritatea mintală; frumuseţea e poate singura religie de care avem cu adevărat nevoie.

    Iar raportat la ceea ce vedem frumos - sau atractiv - la cei din jurul nostru, mă sperie când văd copii atât de mici preocupaţi de felul în care arată. Nu-mi place că văd fetiţe de 10 ani care vor să slăbească, băieţi care se dau jos de pe tricileta şi vor să facă muşchi, copii îngrijoraţi de lucruri care nici n-ar trebui să existe, până şi adulţi prinşi într-o autodevalorizare deprimantă, o cuşcă artificială care îi ţine pe loc şi care umbreşte, în mintea lor, tot ceea ce au de arătat.

    Exagerez acum, este acesta o generalizare prea amplă? Probabil că este. Probabil mă preocupă faptul că am surori mai mici pentru care-mi doresc să fie mulţumite cu ele însele. Probabil am oameni în jurul meu care n-ar trebui să ascundă cine sunt. Probabil sunt idealistă şi caut prea mult esenţă în suprafeţe. Probabil lucrurile chiar nu stau atât de grav.

   Simt, cu toate acestea, că nu căutăm frumuseţea unde trebuie şi că pierdem din vedere ceea ce ne face cu adevărat atractivi: o aluniţă, un dinte strâmb, un tic nervos, un obicei stupid, un defect...  toate lucrurile care ne fac noi înşine, lucruri imperfecte, inutile, dar în mod clar indispensabile.

Ce mai eșec

    Trebuie să admit că nu sunt chiar cea mai feminină floare delicată din lume. Tata și-a dorit mult un băiat și a avut grijă ca măcar una din fetele lui să ţină loc de aşa ceva. Nu am avut niciodată vreo simpatie pentru machiaj, nu l-am înţeles şi n-a avut nicio treabă cu mine. Din punct de vedere vestimentar, am îmbrăcat doar lucruri cu care sigur n-ai cum să dai greş, pentru că şi întreagă poveste cu cromatică, texturi & co. mă bate. N-am idee cum faci să fii graţioasă, cum baţi din gene şi cum zâmbeşti naiv; nu ştiu, nu-mi iese.
   Probabil singura chestie care mă face feminină în vreun fel e legată de toate stereotipurile în care mă încadrez intregral şi fără drept de apel. Numărul unu, n-am orientare în spaţiu, nici măcar un pic, nici cel mai vag reper. Îmi place şi să gătesc şi îmi ies toate experimentele, am cumva un simţ pentru a aproxima ingrediente şi a face combinaţii pe care l-am moştenit, probabil, de la strămoaşele mele din peşteră. Sunt vanitoasă şi mă zgâiesc în absolut toate geamurile sau ochiurile de apă sau orice altceva reflectă lumina. Sunt şi destul de emoţională - plâng de la orice căţel lovit, mă sperii din toate prostiile şi mă fascinează chestiuni puerile. Nu o să înţeleg vreodată noţiuni  de fizică şi electricitate.
   Toate lucrurile acestea şi faptul că, în adâncul sufletului, încă mă consider destul de băieţel, mă fac să fiu puţin feministă şi bătăioasă în ce priveşte felul în care sunt văzută că femeie şi lucrurile care se aşteaptă de la mine.
   Ieri am avut o criză existenţială pentru că eram singură acasă şi nu reuşeam să deschid o sticlă de plastic. Nu e mare chestie, dar eu am avut o adevărată luptă interioară, în sensul că TREBUIA să deschid nenorocita aia de sticlă ca să-mi demonstrez ceva mie şi întregii specii din care fac parte şi al cărei mândru exponent sunt. Am încercat cu dinții, cu banda de plastic, cu patentul; aparent, sticla aceea voia să-mi demonstreze mie ceva. Aşa că ieri am avut prima înfrângere, primul eşec, prima palmă peste botul feministei din mine... Am avut nevoie de un bărbat ca să desfacă sticla.
   Deşi am pierdut în mod josnic această luptă, războiul încă nu s-a terminat, şi mărturie stau toate borcanele care s-au spart până la urmă sub presiunea încăpăţânării mele de a mă descurca singură. O să-mi iau câteva zile să trec peste această înfrângere mârşavă şi o să revin cu forţe proaspete în această luptă pe care trebuie s-o câştig. Sunt convinsă de victoria mea. Sper doar să nu trebuiască să schimb vreun bec... Mi-e frică de electricitate şi sigur n-o să mă descurc singură.