M-am născut într-o zi de marţi. Şi îmi amintesc perfect lucrul ăsta, era februarie şi zăpadă, iar atunci când păşeai se auzea mereu: "marţi-marţi, marţi-marţi". Afară era frig, dar nu tare, era genul acela de frig cât să îţi facă nasul roşu şi să îţi tremure doar un pic mandibula, iar picioarele să îţi fie amorţite doar la degetele mari. Sunt aproape convinsă că era destul de însorit. Asta doar dacă nu era noapte, pentru că asta ar fi schimbat cu totul povestea. Ideea e că sigur era marţi.
Zilele de marţi sunt cele mai bune. De la o zi de marţi nu ai aşteptări. Nu e că o zi de vineri. Toată lumea iubeşte vinerea, deşi de cele mai multe ori se termină aşa, fără nici o satisfacţie în afară doar de cea dată de faptul că a două zi va fi sâmbătă. Nici sâmbătă nu prea o agreez, mă enervează prin simplul fapt că precede duminică, ziua aia care se află chiar înainte de luni. Toţi avem planuri începând de luni. Dar tocmai aici vine partea faină a zilei de marţi : te-ai obişnuit deja cu ideea că nu o să faci nimic nici săptămâna asta. În cazul în care deja te-ai convins că o să faci ceva, atunci e perfect. Ai timp berechet. Nu e că şi cum ar fi deja miercuri şi mijlocul săptămânii şi e clar că nu ai reuşit să ajungi nicăieri şi nu mai are rost să te apuci.
Şi cum spuneam, era marţi. Îmi amintesc bine că era o zi minunată. Pur şi simplu. Te uitai în calendar şi vedeai cifrele acelea minuate, rotunde, grase, roşii : "douaazeeci februaarie". Sună atât de perfect şi rotund, era ca şi cum ai fi vrut să îţi scrii acele litere pe retină, să le vezi mereu, atâta erau de minunate, rotunde, grase şi roşii. Şi nici nu părea genul acela de zi pe care îl aşteaptă mereu babele, "da, maică, parcă se mai încălzeşte, de-acu vine primăvară". Nu. Nu vine deloc primăvară. Nu. E încă zăpadă şi zăpada încă scârţâie. Nu e ud, nu plouă, nu e noroi peste tot şi soarele nu e chior şi enervant. Nu, e încă iarnă şi soarele străluceşte cum n-a strălucit niciodată, şi, dacă te uiţi atent, are o culoare blond patinat, ca părul rusoaicelor. Iar cerul e opac. Sunt sigură de asta, aşa e mereu de ziua mea. Îţi lipeşti nasul de geam şi vezi că urmele din zăpadă de ieri încă-s acolo, iar când ieşi afară, poţi să spargi crustă de zăpadă şi piciorul îţi intră adânc-adânc, până aproape de genunchi. Aşa că te aşezi pur şi simplu în fund pe zăpadă şi te uiţi la aburul pe care îl face respiraţia ta în jur, gâfâi şi îţi simţi obrajii cum ard, iar nasul nu îl mai simţi. Te gândeşti dacă nu cumva a căzut. Aşa că îţi scoţi mâna din mănuşă udă, te uiţi la degetele roşii, fierbinţi şi ude şi îţi atingi faţă îngheţată. Toate-s la locul lor.
Da, exact aşa îmi amintesc că era ziua în care m-am născut. Sau poate nu era chiar acea zi de februarie? Nu, probabil era altă zi. Cert este că era o zi de marţi. Şi eram copil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu