Orgoliu

   Singurii oameni pe care i-am admirat vreodată erau dintre cei mai orgolioşi. Orgolioşi, nu mândri, nu vanitoşi. Pur şi simplu oameni care se dau cu capul de pereţi şi care luptă împotriva curentului pentru că aşa li se pare firesc, pentru că ei nu înţeleg ce înseamnă să pleci capul. Şi eu sunt o persoană orgolioasă şi recunosc că am investit mult timp şi energie în a-mi păstra o anumită imagine de sine, cu riscul de a părea încăpăţânată sau bătută în cap. Dar, din nou, mi s-a părut mereu că fac ceva firesc. A fi definit de orgoliu nu e neapărat un lucru bine văzut, dimpotrivă, se spune că orgoliul izvorăşte din prostie, se spune că e bine să fii modest. Eu cred că modestia e cea mai ipocrită formă de orgoliu. Sau poate am eu o părere greşită despre modestie. Poate confund puterea interioară cu orgoliul, deşi nu am cunoscut oameni cu adevărat puternici, ci doar oameni orgolioşi...
   Orgoliul se rezumă la libertate, acolo îşi are rădăcinile şi tinde înspre aceasta, formând o buclă de îndărătnicie care nu duce nicăieri, dar care se învârte mereu şi mereu şi te ţine la suprafaţă, care nu te lasă să te scufunzi în groapă banalității şi a anonimatului. De asta, poate, chiar şi numai în capul tu, eşti conştient de ceea ce eşti, eşti o persoană completă, cu calităţi şi defecte, căci nimeni nu îşi ştie mai bine defectele decât un orgolios. Un orgolios e suspicios la orice laudă şi rareori ştie să primească un compliment. Poate, de fapt, asta e motorul dezvoltării personale, conştientizarea faptului că poţi să fii mai mult decât eşti. Poate chiar această e barca de salvare a oamenilor cu valori absolute, care sunt mereu pe punctul de a da cu capul de un prag doar pentru că se agaţă de astfel de idei abstracte. E fascinant la ei modul în care reuşesc să ţină acest abstract laolaltă, că şi cum ar fi un gaz, iar ei îl ţin strâns în borcanul lor şi, din când în când, desfac filetul şi îl arată oamenilor cu care vin în contact, îi testează, iar dacă li separe că acea persoană îşi bate joc de substanţa lor preţioasă, închid repede filetul, eventual mai pun un capac, petrecându-şi următoarele momente lucrând la construirea măştii de aroganţă studiată şi sarcasm care să acopere pierderile şi să nu lase să se vadă mai mult decât merită.
    Orgolioşii, sunt, totuşi, capabili de ataşamente emoţionale foarte puternice, de pasiuni duse până la dependenţă, deoarece în momentul în care găsesc persoana cu care reuşesc să fuzioneze, reuşesc să transforme toată acea energie stocată într-o legătură atât de transparenţa şi de caldă, încât pare că s-au creat o mie de poduri, subterane şi supraterane, pe care nu le poate distruge nimic. Ogoliosii sunt rareori dezamăgiţi.
    Am ajuns la concluzia că a renunţa la orgoliu înseamnă a scoate din mintea mea tocmai acea fâşie care mă face om... Sunt vrăbiile orgolioase? Pentru că, atunci când pun capul pe pernă şi închid ochii, singurul lucru pe care îl am, de fapt, e orgoliul meu.