Nimic nu e obiectiv vreodată. Suntem creaturi afective, suntem suma experienţelor noastre anterioare, ne formăm o părere, o atitudine faţă de un lucru fără a şti ceva despre el în mod necesar. Primul impuls al creierului nostru în momentul în care îi apare ceva nou în faţă este de a-l compara cu ceva văzut anterior. Atunci, el încearcă să facă legătură cu evenimente din trecut care să aibă ceva similar pentru a şti cum să anticipeze comportamentul acelui lucru în viitor. De asta ne este frică de necunoscut, pentru că nu reuşim să anticipăm următoarele acţiuni, deci nu suntem pregătiţi să reacţionăm. Tot de asta reacţionăm ciudat faţă de unele fenomene deoarece avem o imagine anterioară distorsionată. De asta am vrea parcă puţin să înceapă WWIII, pentru că singurele noţiuni pe care le avem despre război vin din filmele romanticizate pe care le-am văzut, sau de la străbunicii noştri, ale căror poveşti din armată ne-au făcut să îi urcăm pe un piedestal. Şi asta e explicaţia, deoarece în acel moment nu te gândeşti la consecinţele a ceea ce îţi doreşti. Războiul e urât şi crud şi are consecinţe care se întind pe decade, dar tot ai vrea să vezi un pic ce înseamnă, ca în filmele acelea cu trenul şi peronul şi batista care flutură din mâna tinerei înlăcrimate. Ca să nu mai zic de buncăr…
Iar percepţiile noastre sunt extrem de limitate. Toate obiectele cu care vine omul în contact într-o viaţă, limitat la perioada de timp şi la regiunea în care trăieşte, reprezintă o perspectivă foarte îngustă raportat la totalitatea obiectelor existente. Aşa că e firesc să avem tendinţa să folosim cuvinte mari pentru idei mici, să ne plictisim, să căutăm lucruri extreme şi neobişnuite şi să avem impresia că nu se întâmplă nimic.
Dar asta nu înseamnă că nu venim în contact cu foarte multe. Dimpotrivă, ne bombardează zilnic din ce în ce mai multe informaţii, iar a le prelucra şi a le înţelege pe toate nu este numai imposibil, ci şi nebunesc. Aşa că mintea noastră lucrează în consecinţă : categorizeaza oameni şi îi încadrează în tipologii. Exemplu, întrebare de 100 de puncte : “crezi în Dumnezeu?” E ca şi cum un om orb te întreabă dacă eşti alb sau negru. Vrea să te localizeze undeva, să te eticheteze progresiv că să îşi contureze o idee despre tine, să ia toate informaţiile pe care le are despre albi sau despre negri şi să ţi le lipească pe frunte. Despre cât de etică este etichetarea oamenilor, asta e o altă discuţie.
Aşadar, e o tâmpenie să te aştepţi la obiectivitate sau să pretinzi că poţi să o oferi. Poţi să te apropii de ea, poţi să tinzi către ea, dar nu poţi să o atingi. În aceeaşi categorie intră şi toleranţa. Într-o lume în care se discută de concepte democratice şi de egalitate, încă suntem în situaţia în care putem doar disimula toleranţa. Iar lucrurile probabil n-o să se schimbe prea mult, pentru că ăsta e felul în care merge creierul nostru.
E minunat, tot paradoxul ăsta pe care îl purtăm în noi. E minunat cum tot ceea ce facem e şi rău, şi bun, şi explicabil.
Iar percepţiile noastre sunt extrem de limitate. Toate obiectele cu care vine omul în contact într-o viaţă, limitat la perioada de timp şi la regiunea în care trăieşte, reprezintă o perspectivă foarte îngustă raportat la totalitatea obiectelor existente. Aşa că e firesc să avem tendinţa să folosim cuvinte mari pentru idei mici, să ne plictisim, să căutăm lucruri extreme şi neobişnuite şi să avem impresia că nu se întâmplă nimic.
Dar asta nu înseamnă că nu venim în contact cu foarte multe. Dimpotrivă, ne bombardează zilnic din ce în ce mai multe informaţii, iar a le prelucra şi a le înţelege pe toate nu este numai imposibil, ci şi nebunesc. Aşa că mintea noastră lucrează în consecinţă : categorizeaza oameni şi îi încadrează în tipologii. Exemplu, întrebare de 100 de puncte : “crezi în Dumnezeu?” E ca şi cum un om orb te întreabă dacă eşti alb sau negru. Vrea să te localizeze undeva, să te eticheteze progresiv că să îşi contureze o idee despre tine, să ia toate informaţiile pe care le are despre albi sau despre negri şi să ţi le lipească pe frunte. Despre cât de etică este etichetarea oamenilor, asta e o altă discuţie.
Aşadar, e o tâmpenie să te aştepţi la obiectivitate sau să pretinzi că poţi să o oferi. Poţi să te apropii de ea, poţi să tinzi către ea, dar nu poţi să o atingi. În aceeaşi categorie intră şi toleranţa. Într-o lume în care se discută de concepte democratice şi de egalitate, încă suntem în situaţia în care putem doar disimula toleranţa. Iar lucrurile probabil n-o să se schimbe prea mult, pentru că ăsta e felul în care merge creierul nostru.
E minunat, tot paradoxul ăsta pe care îl purtăm în noi. E minunat cum tot ceea ce facem e şi rău, şi bun, şi explicabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu