Probabil nimic din ceea ce crezi acum nu o să mai trezească nimic în tine peste câţiva ani. O să te schimbi, probabil radical, în rău, în bine, în ceea ce o să simţi tu că vrei să fii. O să iei decizii constant, o sumă mare de decizi. Vei susţine cu tărie o cauză, vei fi tânăr şi vei crede orbeşte. Vei trece de la nepăsare la repulsie apoi legat de acea cauză. Vei empatiza, real sau disimulat, cu ceea ce se petrece în jurul tău.
Vei fi revoltat, vei fi confuz, vei fi indiferent. Cortina va cădea peste o grămadă de oameni din viaţă ta. Îţi vei da seama, la un moment dat, că rezonezi cu anumite persoane doar atâta timp cât eşti pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Apoi veţi evolua în direcţii diferite. Şi e perfect firesc. Dacă am putea să vedem legăturile dintre oameni că nişte fire ataşate de corpurile lor, am realiza toată reţeaua asta de relaţii e cel mai efemer dintre lucruri. Totul se rupe şi de desface la un moment dat, şi nu e nimic greşit în asta.
Şi vei ajunge apoi la acel moment din viața ta când îţi vei da seama că nu ai timp. Vei pune capul pe pernă noaptea - zile trecute fără noimă - şi te vei întreba ce tot faci. Probabil atunci te vei panica, dar nu va ţine decât în intervalul de dinainte să adormi, pentru că a doua zi o să aducă mult prea multe responsabilităţi că să mai lase loc de momente de introspecţie.
Apoi vei fi plictisit. Ţi se va părea că fiecare zi se repetă în acelaşi tipar care seamănă cu cel de dinainte, te vei învârti la infinit în acelaşi cerc banal şi monoton, contrariat, prea plictisit pentru a păstra, prea lipsit de energie pentru a schimba ceva.
Apoi vei fi înţelept. Îţi vei da seama că viaţa e ca un mare banc, că tot timpul până atunci ai căutat poanta, încercând să găseşti frază supremă pe care să o transcrii în acţiuni în aşa fel în cât tot textul de până atunci să aibă sens şi însemnătate. Vei realiza că ai tot redactat un mare lanţ de promisiuni, lucruri pe care ţi le-ai promis ţie, în secret, sau celorlalţi, mai mult sau mai puţin direct. Căutăm promisiuni în tot ceea ce începem. “A fost odată că niciodată” – te rog, spune-mi o poveste care să merite timpul meu. Nu am timp. Un lucru îţi atrage atenţia dacă îţi promite ceva. Fiecare început de carte, de film are nevoie de introducerea aceea care să te ţină acolo şi să te facă să-ţi pese.
Şi la sfârşit cum vei fi? Împlinit? Rareori. Vei fi un automat ambulant de sfaturi, le vei oferi cu generozitate tuturor, cerute sau nu. Vei vedea în jurul tău acelaşi ciclu, aceleaşi credinţe orbeşti, aceleaşi cercuri, aceleaşi promisiuni. Vei încerca să-i ajuţi să-şi găsească poanta de final pe toţi cei a căror poveste e similară cu a ta. Apoi îţi va expira timpul şi va cădea cortina. Şi îţi va fi frică de momentul în care va cădea cortina, din nou, lucru firesc, dar iraţional. Nu vei trăi ca să experimentezi moartea. Când ea va fi acolo, tu nu vei fi. În sensul ăsta, cortina nu va cădea niciodată. Şi totuşi, vine întrebarea, al cărei răspuns e la fel de nesatisfăcător chiar dacă e pozitiv sau negativ : şi dacă nu primeşti aplauze?
Vei fi revoltat, vei fi confuz, vei fi indiferent. Cortina va cădea peste o grămadă de oameni din viaţă ta. Îţi vei da seama, la un moment dat, că rezonezi cu anumite persoane doar atâta timp cât eşti pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Apoi veţi evolua în direcţii diferite. Şi e perfect firesc. Dacă am putea să vedem legăturile dintre oameni că nişte fire ataşate de corpurile lor, am realiza toată reţeaua asta de relaţii e cel mai efemer dintre lucruri. Totul se rupe şi de desface la un moment dat, şi nu e nimic greşit în asta.
Şi vei ajunge apoi la acel moment din viața ta când îţi vei da seama că nu ai timp. Vei pune capul pe pernă noaptea - zile trecute fără noimă - şi te vei întreba ce tot faci. Probabil atunci te vei panica, dar nu va ţine decât în intervalul de dinainte să adormi, pentru că a doua zi o să aducă mult prea multe responsabilităţi că să mai lase loc de momente de introspecţie.
Apoi vei fi plictisit. Ţi se va părea că fiecare zi se repetă în acelaşi tipar care seamănă cu cel de dinainte, te vei învârti la infinit în acelaşi cerc banal şi monoton, contrariat, prea plictisit pentru a păstra, prea lipsit de energie pentru a schimba ceva.
Apoi vei fi înţelept. Îţi vei da seama că viaţa e ca un mare banc, că tot timpul până atunci ai căutat poanta, încercând să găseşti frază supremă pe care să o transcrii în acţiuni în aşa fel în cât tot textul de până atunci să aibă sens şi însemnătate. Vei realiza că ai tot redactat un mare lanţ de promisiuni, lucruri pe care ţi le-ai promis ţie, în secret, sau celorlalţi, mai mult sau mai puţin direct. Căutăm promisiuni în tot ceea ce începem. “A fost odată că niciodată” – te rog, spune-mi o poveste care să merite timpul meu. Nu am timp. Un lucru îţi atrage atenţia dacă îţi promite ceva. Fiecare început de carte, de film are nevoie de introducerea aceea care să te ţină acolo şi să te facă să-ţi pese.
Şi la sfârşit cum vei fi? Împlinit? Rareori. Vei fi un automat ambulant de sfaturi, le vei oferi cu generozitate tuturor, cerute sau nu. Vei vedea în jurul tău acelaşi ciclu, aceleaşi credinţe orbeşti, aceleaşi cercuri, aceleaşi promisiuni. Vei încerca să-i ajuţi să-şi găsească poanta de final pe toţi cei a căror poveste e similară cu a ta. Apoi îţi va expira timpul şi va cădea cortina. Şi îţi va fi frică de momentul în care va cădea cortina, din nou, lucru firesc, dar iraţional. Nu vei trăi ca să experimentezi moartea. Când ea va fi acolo, tu nu vei fi. În sensul ăsta, cortina nu va cădea niciodată. Şi totuşi, vine întrebarea, al cărei răspuns e la fel de nesatisfăcător chiar dacă e pozitiv sau negativ : şi dacă nu primeşti aplauze?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu