Irelevant

      Mă obsedează ideea că o să îmbătrânesc. Până şi conceptul de adult mă face să-mi pun întrebări asupra a ceea ce o să pierd inevitabil în timp. Că o să-mi iasă din cap toate lucrurile care mă definesc şi de care sunt mândră, cumva, acum, că o încetez să gândesc şi să caut tipare în lumea din jur, că o să devin preocupată, că toţi oamenii mari, de prostiile mici şi irelevante care nu nimic mai adânc în ele. Mi-e frică să nu devin şi eu irelevantă. O să încetez, cu timpul, să mai caut rostul vieţii? Chiar ne înghite pe toţi inerţia la un moment dat, chiar renunţăm la vise, chiar ne contopim cu societatea şi ne lipim valenţelor comune ale problemelor cotidiene, totul fără drept de apel? Suntem nişte pete pe haine care ies la spălat,  lumina care se stinge atunci când cade cortina? Asta înseamnă să devii normal?
      De ce se adună oamenii la înmormântări? De ce simt că trebuie? Oamenii ştiu, adânc, în conştiinţă, că toate vieţile se intersectează cumva. Moartea nu ia pur şi simplu pe cineva şi lasă pe altcineva pentru că tocmai în acea mică distanţă dintre a fi luat şi a fi lăsat, marile schimbări se petrec. Deci suntem interconectaţi. În sensul ăsta, scopul nostru în viaţă este să ne angrenăm cât mai febril în mecanismul ăsta mare care se cheamă umanitate. Atunci ce rămâne din individualitate? Mai are rost să te chinui să fii diferit şi original şi independent dacă, la urma urmei, eşti dependent de tot ce te înconjoară din momentul în care deschizi ochii până în cel în care îi închizi de tot?
     La urma urmei, mai are rost să pui întrebări când ţi-e aşa silă de răspunsuri? Ne distragem atenţia de la toate acestea refuzând să privim prea departe. De asta când eşti tânăr te gândeşti doar la ziua de azi, când eşti matur te gândeşti la cea de mâine, iar când eşti bătrân te gândeşti doar la cele în care erai tânăr.
    Suntem entităţi individuale doar cât suntem tineri. După aceea devenim parte a ceva. Devenim profesori, devenim dulgheri, devenim ingineri, devenim ceva dintr-o categorie. Căpătăm o indentitate pierzând o identitate. Şi vine problema a ceea ce lăsăm în urmă. Pentru că aici e urât de tot, că nu prea lăsăm nimic. Copii? Au şi ei identităţile lor. Cărţi, clădiri, picturi, desene, scrieri, creaţie? Fragmente din noi pe care nu le înţelege niciunul în felul în care le-am exprimat noi, le înţelege în felul în care se exprimă el, în contextul în care tot ce trece prin fitrul subiectivităţii iese ciuruit.
    Ce e de făcut? Nimic. Întoarce-te înapoi la planurile pe diseară, adu-ţi aminte ce ai de făcut mâine, plăteşte rata şi gândeşte-te la concediul următor. Cumpără pâine. Fă tot ce trebuie, lasă-te prins în reţea. Trăieşte-ţi felia de relevanţă.