Zile cu nisip

   În ultimele zile, n-am făcut nimic. Orele au trecut în paradă, iar eu am stat cu bărbia pe palme şi m-am uitat la ele cum defilează pe masă. Săreau încet din ceas şi făceau o tumbă pe covor pentru ca mai apoi să salute, să îşi strige numele şi să sară înapoi în ceas. Secundarul, cu pălărie pe cap şi cu bagheta în mâna, le ţinea cadenţa, iar ele îşi urmau neîntrerupte traiectoria. Făceau acelaşi lucru în acelaşi ritm mereu, fără să le pese că le urmăresc. Niciodată n-am avut curaj să o opresc măcar pe una, să o salut şi să o întreb unde se duce. Aş fi creat o busculadă generală, toate orele mici şi rotunde s-ar ciocni una de alta, secundarul ar începe să ţipe, iar timpul s-ar opri că să-mi răspundă mie la întrebare. În fond, la  ce mă ajută să ştiu? Aşa că las orele să-şi vadă de mărşăluit, dar le interzic să mai defileze pe masa mea. Să se ducă sub masă. Măcar să nu le mai văd.

    În ultimele zile în care nu mi-am schimbat nici măcar poziţia pe scaun, m-am gândit mult la schimbare. Schimbarea la oameni e un fenomen ciudat. Rareori oamenii sunt vizibil diferiţi de o zi la alta sau de la an la an atunci când nu se întâmplă lucruri majore în viaţa lor. Paradoxal, schimbarea vine şi de la granule de nisip care mistuiesc  şi erodează, şi de la pietre mari care lovesc şi mută din loc.

   Ca oameni, nu rămânem în aceeaşi componenţă fizică de-a lungul timpului. Celulele din corpul nostru se reînnoiesc  odată la câţiva ani, iar întregul nostru mecanism de funcţionare fiziologic sau psihologic se modifică câte puţin de la moment la moment.   În acest sens, în intervalul în care o celulă din corpul nostru pleacă şi altă se crează – în intervalul acela se produc marile schimbări. Atunci  ultima granulă de nisip înclină balanţa, atunci piatra se mută de la locul ei, atunci mai căpătăm o convingere, mai deprindem un obicei, mai naştem o idee.

    Aceste lucruri se întâmplă constant şi continuu. Se întâmplă şi când nu avem curent şi ne vine să facem curăţenie. Se întâmplă şi atunci când nu ieşim din casă câte o săptămâna. Cel mai mult se întâmplă atunci când în viaţă noastră apar perioade seci şi searbăde în care nu se întâmplă de fapt nimic. Perioadele acestea sunt de multe ori foarte bune pentru noi. Cu toată apatia, cu toată goliciunea şi cu toată apăsarea lor, perioadele astea  sunt firele de nisip. Sunt abrazive şi uscate ca o piatră ponce, sunt înţepătoare şi ne apasă.

  În zilele că astea eliminăm celule moarte. În zile că astea ne bate soarele în cap şi ne e cald şi visăm la locuri în care să mergem fără să ne luăm şi pe noi. La pietre mari care să lovească şi să  mute din loc.

  Eu mă întorc la urmărit ore şi la numărat fire de nisip. Mă întorc la celulele mele moarte şi la poziţia mea pe scaun. În zile că astea, trebuie să fii cuminte şi să aştepţi. Aştept pietre mari şi valuri şi soarele care o să apună şi nu o să mă mai bată în cap. Tic-tac, secundarul are pălărie şi o baghetă.