Copilul cu fluturi

       Deschid ochii şi întorc capul spre fereastră. O ploaie măruntă se prelinge pe geamuri, iar camera e acoperită de lumina gri a unei dimineţi de toamnă. Visasem că sunt într-un tren şi mă gândeam că, daca o să adorm la loc, o să plouă şi în visul meu. De asemenea, probabil în visul meu o sa fie şi noapte, pentru că ploile sunt mai frumoase noaptea. Încă o zi condamnată, ma gândeam, pentru că în zilele cu ploaie nu pot să fac nimic. În amorţeala de afară se dizolvă inerţie de care nu reuşesc niciodată să scap, aşa că în zilele cu ploaie îmi târăsc încet corpul dintr-un colţ în celălalt precum un căţel care se teme de tunete.

     Mă întorc şi văd lângă mine copilul frumos, cu părul lung împrăştiat pe pernă şi cu picioarele strânse la piept. Atunci când sunt bolnavi, copiii sunt fascinanţi. Chiar şi o simplă raceala poate să ii faca moi si cuminti, sa te roage sa stai langa ei pana adorm si sa ii invelesti pana dimineata, privindu-i in singurele momente in care stau locului, catifelati si linistiti, respirand moale si oftand din cand in cand ca un om batran.

     Il dau parul dupa ureche, iar copilul saten deschide ochii mari brodati cu gene lungi si cu cearcane permanente. "Cristina, nu dormi?" ma intreaba copilul cald, care se intinde ca o pisica si care, fara sa astepte raspuns la intrebare, se culca inapoi, strangandu-si bratele sub obraz. 

    Inca ploua si inca e sase dimineata. Copilul saten doarme langa mine, iar eu ma mut mai aproape de locul ei cald. Copiii ar trebui sa ramana mereu la 10 ani. Cele mai frumoase descoperiri si cele mai complexe intrebari apar la varsta asta. Dileme de om matur incep sa rasara in capsoarele rotunde, jocurile lor incep sa capete intriga iar povestile, deodata, trebuie sa fie pline de talc. Miscarile lor de pisici vin la pachet cu fetele lor netede si elastice, care aduc a toamna si a struguri verzi. Coditele lor impletite, praful de pe strada, ghiozdanele, caietele, prima zi de scoala. Ciorapii rupti in genunchi, ochii rosii de plans, miros de crizanteme, ciocolata, hohote de ras si zambete complice. 

     Orice varsta care trece de 10 ani e de prisos. Cum ii opresti sa mai creasca? Cum ii faci sa ramana pentru totdeauna la 10 ani, cu ochi caprui si mari in care incep toate minunile lumii?  Ma intreb si eu acum, precum batranul chinez din visul cu fluturele: de unde pot sa stiu eu ca lumea asta nu e toata visul copilului frumos si saten de langa mine, care ofteaza din cand in cand si in ai carui ochi incep misterele lumii vii? Cum pot sa fiu eu  sigura acum ca trenul din visul meu, cu noaptea si cu ploaia lui, nu este, la randul sau, decat un joc in visul sora-mii? 

    Ploaia s-a oprit si acum e sase jumatate. Poate nu e o zi atat de condamnata la urma urmei, imi zic, si ma intorc spre copilul saten si il invelesc. Deschide o clipa ochii, cat sa imi zambeasca si ne intoarcem amandoua, eu la visul meu, unde noptile sunt mai frumoase in tren, iar ea la visul ei, unde era acelasi fluture si aceeasi lume intreaga.