Pereţi de hârtie

Imediat după ce te trezeşti, preţ de câteva secunde, te afli la acea graniţă dintre vis şi realitate in care nimic din ceea ce vezi nu e delimitat prin tuşe groase. Liniile sunt difuze, se întretaie, se suprapun, luminile sunt calde. Corpul, pe care îl simţi greoi şi amorţit, e cuprins de o furnicătură moale care se împrăştie mărunt în toate membrele şi care se termină scurt într-un căscat.

Lui Luca nu i-a plăcut niciodată să doarmă. Cât fusese tânar, zilele şi nopţile se alergau între ele, nereuşind să se prindă din urma, iar el le urma fuga nebună într-o frenezie a muncii şi a lucrurilor pe care le avea tot timpul de făcut. În ultimii ani, însă, era din ce în ce mai moleşit. Petrecea zile întregi în pat, cu draperiile trase, ca într-un desfrâu prelungit al somnului care venea ca o răsplată firească după ani întregi de nesomn.

 În dimineaţa aceasta, totuşi, nu mai deschise ochii pentru a vedea, ca de obicei, penumbra din cameră şi nici tavanul alb nu i se mai păru cunoscut. Se ridică în capul oaselor. Bărbatul trecuse demult de al şaptelea deceniu din viaţă, aşa că fiecare dimineaţă aducea după ea, de obicei, o serie întreagă de  dureri de oase, de înţepături şi de furnicături care se declanşau unele pe altele. De data asta nu-l durea nimic. Cercetă îndelung pereţii şi tavanul şi nimic nu i se păru cunoscut. Se gândi că încă visează. Pe geam se profila soarele blând al dimineţii şi un oraş straniu, plin cu blocuri lunguieţe de câte zece etaje, construite de sus până jos din hârtie. Bătrânul fusese  arhitect la vremea lui, şi încă unul bun, şi pentru el era normal să vadă în timpul nopţii clădiri sau  desene pe care le avea de făcut pentru a doua zi. Oraşul de hârtie, totuşi, nu fusese niciodată parte din portofoliul lui.

 Luca se apropie de fereastră şi cercetă mai îndeaproape oraşul acela ciudat. Întoarse privirea şi observă că şi pereţii clădirii în care se află erau subţiri, aproape străvezii, fabricaţi dintr-o hârtie groasă, iar tavanul şi podeaua erau din carton. Camera în care se afla acum se afla şi ea la ultimul etaj al unui astfel de bloc, iar singurul mod de a ieşi din încăpere era pe scările care coborau.

 Bătrânul arhitect coborî încet pe scări, ţinându-se de balustrada din carton. Auzi glasuri familiare din camerele care se răsfirau pe holul uriaş. Intră în prima camera şi fu lovit de un peisaj cunoscut: festivitatea de absolvire a nepotului său de anul trecut. Îl văzu pe acesta, stângaci şi emoţionat pe podium, cu toca prea mică şi cu roba prea mare. Îşi văzu fiica în public, mama băiatului. Deodată se încruntă şi se uită mai atent. Se văzu şi pe sine în public, chiar lângă fiica sa; îşi recunscuse chelia lucioasă şi părul alb de pe tâmple. Deja visul i se păru deplasat. Ieşi tulburat din încăpere şi începu să se pişte, să se ciupească – doar-doar îşi va reveni, însă nu simţea durere. Deodată se auzi zvon dintr-o altă cameră, aflată în celălalt capăt al holului. Acolo intră şi văzu o altă imagine familiară: înmormântarea colegului sau de facultate, eveniment la care participase tot la începutul anului trecut. Acel coleg îi fusese cel mai bun prieten mulţi ani după terminarea anilor de studenţie. Prima lui iubire, primele lui examene, primele lui restanţe, primul său loc de muncă îşi legau imaginea de cea a prietenului sau, care fusese martor activ la toate acestea.  În acest punct, bărbatul ieşi din încăpere şi deveni deja intrigat. Mai coborî un etaj şi dădu de un alt hol lung. Intră în încăperea din capătul holului şi găsi acolo partida de pescuit cu fiul său care avusese loc cu doi înainte. Într-o altă camera, se văzu pe sine, pe patul de spital.

Mai confuz că niciodată, bătrânul deschise uşi după uşi şi văzu o multitudine de scene din trecutul său, unele dragi, altele dureroase, altele nesemnificative. Luca începu să alerge în jos pe scări, oprindu-se aleatoriu la câte un etaj. Zăbovi preţ de jumătate de oră la nunta fiicei sale, la primul meci de baschet ale nepotului sau, la întoarcerea din armată a fiului cel mic.

Înmormântarea soţiei sale fu cea mai dureroase scenă din câte a văzut. Chipul cald al femeii pe care a iubit-o i-a rămas drag până în ultimul ceas. Felul în care zâmbetul ei lumina încăperea şi îi descreţea fruntea i-a amintit de cei patruzeci de ani petrecuţi lângă cea căreia nu a reuşit niciodată să îi deseneze un portret, deşi a încercat în numeroase rânduri. Nu putea să-i redea luminile din privir, liniştea frunţii sau părul care a albit odată cu al lui.

Ajunse la ziua în care s-a pensionat, în care îşi culesese, cu inima strânsă, toate dosarele de pe birou şi le pusese într-o cutie, ziua în care îşi ascuţise pentru ultima oară creioanele, îşi schimbase minele şi îşi închisese blocul de desen, pentru că mai apoi să le pună şi pe acelea în cutie şi să nu mai deseneze niciodată.

Trecu cu lacrimi în ochi prin anii în care stătuse aplecat deasupra planşei, privind prin ochelarii cu lentile groase, în biroul din care nu ieşea uneori zile întregi. Privi la copiii lui care se jucau afară şi cu care petrecuse poate prea puţin timp.

Ajunse la ziua în care şi-a cunoscut nevasta, la prima sa clădire, la primii bani câştigaţi şi la anii frumoşi şi grei în care trăise îmbătat de planuri de viitor. Anii în care se proiecta pe sine. Pereţii străvezii ai clădirii păreau acum mai opaci, iar, când se apropie de fereastră, Luca văzu că soarele nu mai  împrăştia lumina blândă a dimineţii, ci răspândea căldura apăsătoare a unei după-amiezi de vară.

De acum, el nu mai alergă pe scări. Ajunse la perioada sa de studenţie, la absolvire, la anii de liceu. Se opri asupra imaginii naive a tânărului cu bucle greoaie şi cafenii care descoperea care visa la faimă, care citea carte după carte şi care contura o încăpăţânare şi un simt al perfecţionismului incurabil, principalii pivoţi ai destinului său de mai târziu. Pe măsură ce regăsea imaginea mamei sale, mergea din ce în ce mai încet. Corpul începu să îi fie pătruns de o moleşeală plăcută; afară soarele se îndrepta spre linia orizontului, ascunzându-se în spatele oraşului de hârtie. Dădu de faţa somnoroasă a copilului care a fost şi de imaginea clară a mamei, care îl mângâia mereu pe cap dimineaţă, înainte de şcoală.

Pe măsură ce cobora, bărbatul obosea şi vedea, privind în jos, că se află tot mai aproape de parter. Anii de grădiniţă fură succedaţi de imaginea unui bebeluş bucălat, cu ochi căprui şi mari şi cu părul rar. Ajunse la primul etaj, unde se auzeau ţipete de copii şi unde apăreau infirmiere şi doctori.

Jos, Luca nu găsi nicio uşă care să ducă afară, spre celelalte blocuri de hârtie. Se aşeză pe jos, respirând greoi, îşi strânse picioarele şi închise ochii. Blocul de beton se cutremură. Propriei sale vieţi, care acum era materială şi care lua formă în beton şi fier forjat în locul cartonului şi al hârtiei, i se îndepărtau pe rând schelele şi, pe măsură ce Luca păşea spre nefiinţă, trona masivă şi impunătoare în bătaia soarelui în mijlocul oraşului de hârtie.