Eu n-am absolut nicio părere despre refugiaţi

 
   Să n-ai nicio părere e perfect normal. De fapt, contrar impulsului firesc al fiecăruia dintre noi, e chiar contraindicat să ai câte o părere de fiecare dată. Jur că, atunci când o să am foarte mulţi bani, o să construiesc câte o statuie fiecăruia dintre oamenii care au zis vreodată "dom'le, eu chiar n-am suficiente date ca să îmi fac o părere cu privire la situaţia aceasta".

    Totul a început dimineaţă. M-am trezit şi îmi începeam liniştită procesul de pierdere inutilă a timpului care avea să dureze nedefinit, proces căruia, ca de obicei, n-aveam de gând să mă împotrivesc. Bunica îmi zice: "6400". Mă uit nedumerită. "De imigranţi." Ha? "6400 primeşte România. Ăia te omoară, ăia îţi dau în cap. O să vezi." Ok. Bine, bunica. Unde ai auzit tu oare aşa informaţii? La biserică? Că despre asta discutaţi voi şi astfel de opinii emiteţi în biserică, în acel mirific loc al toleranţei, al convietuierii şi întrajutorării.

    Mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu am ştiut exact despre ce era vorba. Când am început să citesc pe tema asta, am avut sentimentul acela ciudat pe care îl am de fiecare dată când se petrece câte un eveniment major undeva în lume. Realizez că acestea sunt zile istorice, că evenimentele care au loc acum, zilele astea în care eu exist şi trăiesc, o să fie scrise la un moment dat în manuale de istorie şi că profesori o să le predea la şcoală. Sentimentul acesta e ciudat pentru că îmi da impresia că treburile astea ar trebui să mă privească. Că ar trebui, cel puţin, să ştiu despre ce e vorba. Poate asta este o formă de aroganţă umană. Faptul că ne acordăm importanţa de a ne informa cu privire la ce se întâmplă în lume nu înseamnă că face vreo diferenţa de orice fel faptul că noi ştim sau nu. Cu atât mai mult nu contează dacă avem o opinie despre asta, pentru că, cu excepţia situaţiei în care suntem oameni de ştiinţă sau figuri politice importante, sunt maxim zece oameni care o să dea doi bani pe ceea ce credem noi.

   Revenind la situaţia în cauză. Treaba stă cam aşa, din câte am înţeles: forţele militare ruse au ajuns în Siria şi au înfiinţat o bază de operare pe lângă Damasc. Pe lângă asta, în proximitate se desfăşoară războaiele din Orientul Mijlociu, războiul civil din Libia şi situaţia în general instabilă din acea zona a lumii. Toate lucrurile astea i-au determinat pe cetăţeni ai Siriei (şi nu numai) să caute azil politic în Europa. Faptul că o masă aşa mare de oameni s-a hotărât la un moment dat, pur şi simplu, să-şi ia lumea în cap şi s-o ia frumos în nord că să caute o viaţă mai bună, lăsând în spate absolut tot ce au au şi orice urmă de stabilitate, pare enorm. O parte au luat-o pe mare şi au traversat Mediterana spre Italia. O parte au mers pe jos pe uscat, îndreptându-se, preponderent, spre Germania. Am auzit cazuri în care aceşti oameni strângeau bani luni întregi pentru a plăti grupări de traficanţi de persoane să-i transporte în Europa.

    Anul acesta, am auzit cuvântul "solidaritate" peste tot, ceea ce vrea să însemne că UE e dispusă să-i ajute toţi aceşti oameni. Pentru cei mai mulţi dintre cei care fug, destinaţia finală este Germania, Austria sau alte state dezvoltate. Cu toate acestea, exact statele bogate, care ar avea posibilitatea să primească refugiaţi, sunt cele mai retincente la această idee.

   Motivele pentru care aceşti oameni nu-şi vor găsi locul în multe dintre ţările europene sunt diverse. De la afirmaţii de genul celei a bunicii mele, la diferenţele de religie şi mentalitate, la diferenţele rasiale, la frici legate de integrarea lor în societate, până la diverse teorii ale conspiraţiei dintre cele mai spectaculoase. Cea mai  bombastică teorie pe care am auzit-o spunea că "fiecare musulman care intră în Europa este un soldat în plus pentru Statul Islamic", că "în curând va începe bătălia pentru controlul Europei, iar islamiştii vor învinge" şi că "ne vor judecă generaţiile următoare care nu vor înţelege de ce am acceptat să fim invadaţi fără să mişcăm un deget pentru a ne apară". Că să vezi chestie. Aşa suntem noi, mai laşi şi mai fraieri, dragi copii. Aşa cum au fost şi generaţiile de dinaintea noastră care au lăsat lucrurile să se întâmple pentru că de aşa natură era contextul atunci. Eu, cel puţin, promit că n-o să mişc niciun deget când o să mă judecaţi. Dacă o să fiu moartă până atunci, o să îmi fie cu atât mai uşor.

    De asemenea, mai sunt şi motivele care au sens. Pe de o parte, există ideea în care cei care ar veni la noi în ţară ar reprezenta forţă de muncă benefică. Doar că nu prea de forţă de muncă ducem noi lipsă, ci de locuri de muncă. Nici pe rromi nu am reuşit să-i integrăm, şi ei sunt cu noi de multă vreme. Religia lor ar mai reprezenta o problema, dar probabil nimic imposibil, având în vedere faptul că există moschei cam în toate oraşele. Probabil problema cu adevărat reală e că o să fie văzuţi mereu că nişte intruşi, chestie pe care probabil şi-au asumat-o când au ales să-şi lase în urmă ţară de baştină.

   Aşadar, din toate motivele de mai sus şi din cauza că situaţia e atât de duală şi de alambicată, nu văd cum ai putea să ai o părere aşa, pur şi simplu. Oricât de de dreapta ai fi, în situaţia asta sunt pur şi simplu prea multe de înţeles, şi e important să nu pierdem din calcul faptul că ceea ce vedem este doar ceea ce ni se arată, aşa că nici televiziunile, nici ce mai scrie pe internet nu prezintă imaginea de ansamblu. În sensul asta, poate e la fel de probabilă şi teoria cu invazia islamică şi războiul religios, cât şi teoria în care oamenii doar caută un loc care să-şi ia viaţa de la capăt.

     Înapoi la păreri, totuşi, recunosc că mereu mi-am dorit să fiu una din figurile acelea la care toată lumea merge ca să-i ceară sfaturi. Care are o părere solidă despre orice, care e informată, care e privită că un reper moral şi pe care lumea o ia în serios. Ştiu că nu sunt aşa, însă, şi că mai am mult până acolo.

     Teoretic, felul în care nouă ni se formează opinii despre lucruri ne ajută să le stocăm mai uşor în memorie. Procesul de formare a opiniei e în mare parte involuntar şi e influenţat de o grămadă de factori externi. În mare parte, se formează prin compararea situaţiei în care te afli cu evenimente anterioare din viaţa ta. Pe baza acestei comparaţii, formezi o poziţie relativ la subiectul analizat. Acum, deviind puţin de la subiect, observ că, personal, pe măsură ce avansez în vârstă, mi-e din ce în ce mai greu să îmi formez opinii puternice cu privire la lucrurile din jurul meu. Tind să combat sau să susţin înfocat ceva doar dacă am o înţelegere mai profundă a acelui fenomen. Astfel, extrapolând, e perfect normal să pară dificil să-ţi formezi o opinie asupra unui subiect care te depăşeşte sau care are pur şi simplu prea multe probleme de atins. Pe măsură ce îmbătrâneşti, ţi-e mai uşor să realizezi ce subiect e prea complicat şi prea delicat. În sensul asta, opiniile puternice şi gratuite în subiecte prea complicate denotă ignoranţa.

   Sunt sincer interesată de ce întorsătură o să ia lucrurile şi de ce o să se schimbe în situaţia asta. Sunt atât de multe lucruri care nu se aliniază, pe care nu le ştim sau care nu ni se arată încât, în momentul asta, nu pot decât să zic că habar n-am, că nu am suficiente date că să-mi formez o părere şi să aştept ziua în care o să-mi ridic singură o statuie pentru asta.