Adeverinţe

Am fost pusă în situaţia în care să fac cunoştiinţă cu infamele instituţii publice din România încă de pe la începutul liceului, de când tot culeg acte pentru burse diverse. De-a lungul timpului, am ajuns să ascult, să compar şi să savurez poveşti cu instituţii publice de la o grămadă de surse din jurul meu, pentru că orice om care a  intrat vreodată în vreo primărie, poliţie, poştă, notariat sau oficiu fiscal, are cel puţin câte o poveste tragi-comică. Constanta comună este aceasta: ieşi pe uşă făcând cruce, înjurând şi pufnind în ras, nu neapărat în această ordine.

Povestea începe dimineaţa pe la 8 şi un pic, în respectabila localitate în care trăiesc, care, ca toate localităţile respectabile, are o primărie. Scopul nenorocit pentru care am intrat iar acolo, deşi mi-am promis că nu-i mai păşesc vreodată pragul, a fost o adeverinţă. Urma ca la 9 să plec cu autobuzul pe care trebuia să-l iau din faţa primăriei.

Descriu sumar feţele fireşti care se conturează când intri acolo. Pipiţa blondă cu un pic prea mulţi dinţi care vor să evadeze dintre buzele cu un pic cam mult gloss şi care, în hăinuţa cu blăniţă şi în ghetuţele cu puf, nu pare să-şi umple ziua cu prea multe activităţi importante. Deşi n-avem de unde să ştim dacă albastrul care îi luminează faţă din când în când vine de la pagină de start de la facebook sau de la documentele de importantă vitală la care lucrează intens. N-avem de unde să ştim.

În rest, e suficient să roteşti o singură dată privirea ca să vezi unu, doi, trei dinozauri care-şi ivesc capul de după monitoare. Aceeaşi dinozauri care au primit pachete cu cafea şi cutii cu ciocolată şpagă şi de la părinţii tăi, şi de la bunici, pentru că da, atât de dinozauri sunt şi da, treaba pe acolo aşa s-a desfăşurat dintotdeauna. Pe lângă asta, cel mai important de precizat şi singurul lucru care sare în ochi, de fapt, este sictirul. Eternul sictir. Eternele explicaţii şi justificări pentru cerinţe dintre cele mai simple.

     - Doamnă, am și eu nevoie de-un...

     - Da' la ce-ți trebuie?

     - Pai, la bursă...

     - Ce bursă? Esti studentă?

     - Da.

     - Mda, bine. La contabilitate.

Aşa se desfăşoară. Pentru că scopul lor în viaţă este să te facă să te simţi că îi deranjezi. Că te duci să le ceri o favoare. Nu e de parcă ar fi plătiţi pentru asta. De parcă acesta ar fi serviciul lor. De parcă ei stau acolo făcând ceva important şi te duci tu ca dobitocul acolo şi le ceri adeverinţe. "Ce vrei tu, adeverinţă?" Pff, tanti. De parcă meseria ta nu e să-mi dai mie adeverinţe. De parcă ai avea altceva mai bun de făcut în momentul ăla şi în locul ăla şi vin eu şi te întrerup din meseria ta, deşi ceea ce îţi cer eu să faci e fix meseria ta.

 Întru la contabilitate  şi mi se spune că tanti care tre să-mi rezolve mie problema nu este şi că trebuie să-l aşteptăm pe un nene. Stau frumos afară şi mă uit în zare după fiecare nene. De abia pe la 9 vine şi cel pe care îl caut, cu cafeluţa în mâna, încet, alene şi vum! pe lângă el trece şi autobuzul pe care-l aşteptam eu. Nu-i bai, îmi zic. Mai stai trei ore, îmi zic.

Stimabilul trece pe lângă mine şi ceilalţi oameni de la rând şi întreabă dacă pe el îl aşteptăm. Pe dumneavoastră, zicem. La care, respectabilul, zâmbind  şmecher într-un colţ de gură: "Păi şi dacă nu mai ajungeam?" În momentul acela faţa mi se contorsionează într-un zâmbet tâmp şi îmi dau seama că aventura a început.

Explic domnului ce vreau. Dă semne că ar înţelege. Începe să dea scroll. Dă scroll şi dă, şi dă, timp în care scriu un mesaj, mă uit la afișurile de pe pereţi, verific dacă mai plouă, mai scriu un mesaj, îmi dau seama că mi-e foame. El încă dă scroll. La un moment dat, când a găsit ce căuta, începe să tasteze. Din faţa lui, văd cum îşi deplasează încet degetul arătător peste taste, mişcându-şi buzele în tandem: N...E...G...R..U...T...U... În momentul în care am realizat că nea Gheorghiță mai repede de atât nu poate să scrie, mi-am dat seama pentru prima dată ce nume lung am. "Negrutu Ioana-Cristina", care trebuia scris de două ori, plus numele lui tata, plus data de azi, plus motivul pentru care se eliberează adeverinţa. Urmează un moment de calcul: încă 10 minute.

Dar fatalitate. Nea Gheorghiţă renunţă (pe bună dreptate) şi cheamă o altă domnişoară că să redacteze. Când să dea print, ups. "Zero la sută tuş, scrie aici", spune domnişoara. Pipiţa blondă: nea Gheorghiţă, scutur-o puţin că îşi revine" (uite ce le știe, draga de ea). O scutură, da' nu-şi revine. Se pune adeverinţa pe stick, se merge în alt birou. Când să dea print, iar fatalitate: pică curentul. Deja râd în momentul asta. Bun, până la urmă vine curentul, iese hârtia, mergi acolo să o înregistreze, in partea să ţi-o semneze şi in partea aia să-ţi pună ştampila. Scutur din cap ca să-mi revin după atâtea instrucţiuni consecutive, trec prin toţi paşii. Când să ies, o doamna care stătea la rând martoră spune: "domnişoară, sa stii ca pentru acel dosar iţi mai trebuie o adeverinţă". Blesteme.

Înapoi la nea Gheorghiţă. Scot capul de după uşa lui şi-i zic, cu un zâmbet cât pot eu de larg: "hehe, ştiţi... Mai am nevoie de una..." Domnişoara care m-a salvat dată trecută mă scoate acum din gura lui nea Gheorghiţă, care încă nu-şi băuse cafeaua din cauza mea, "bată-le-ar să le bată de adeverinţe, că acuma vă trebuie la toţi".

În birou la salvatoare, "hai că am un model de când ţi-am făcut anul trecut". Şi dă-i cu scroll. Iar timp de introspecţie. Mi-e şi mai foame, a început iar să plouă, sigur nu mai prind niciun curs, nu mai întru niciodată aici în viața mea. Pârjoalele pe care mi le-a pus bunica pentru cămin nu numai că se adaugă la greutatea din rucsac care îmi creşte încet o scolioză mică, dar mai şi răspândesc un miros subtil şi îmbătătător de usturoi în birou, sigur duhneşte deja în toată primăria. Introspecţie întreruptă de domnişoară care, încă dând scroll, spune "vai, înnebunesc de draci până-l găsesc". Nu mă înnebuni. Măi, ce chestie. "Auzi, ai încercat cu Control+F? Să apeşi pe Ctrl şi pe F. Scrii acolo 'negrutu'". Cu stupoare, merge. Bun. Se rezolva şi asta. Dar, ca să vezi, acum imprimanta din birou de aici nu mergea şi, când mergem la calculatorul pipiței blonde ( nazal: "fată, da' vezi că imprimanta mea scoate cu dungi") - jur pe ce am mai scump că nu exagerez cu nimic - se ia iar curentul.

Ce să mai zici de fatalităţi. Vine curentul şi pretioasa adeverinţă merge şi ea la semnat, stamplilat şi înregistrat, pentru că după aia să o iau în viteză spre uşa ca nu cumva să intervină absolut orice în lumea asta care să mă facă să stau acolo vreun minut în plus.

Afară mă uit la ceas: ora zece. O oră şi jumătate a durat. Mă uit la cele două bucăţi de hârtie de jumate de pagină fiecare şi îmi fac cruce (deşi n-am mai avut treabă cu doamne-doamne de mult), înjur (deşi sunt o domnişoară finuţă), şi încep să râd (deşi nici mirosul de usturoi, nici foamea, nici ploaia, nici următoarele câteva ore de aşteptat autobuzul nu îmi par amuzante).

Povestea mea cu adeverinţe se încheie trist fix în ordinea asta. Dincolo de frustrări şi de motive şi de ilustrarea vreunei lecţii de viaţă, ceea ce am vrut eu să comentez aici e că, în tot sistemul acesta frumos, dacă există cea mai mică şansă să meargă ceva prost, o să meargă, şi că totul se desfăşoară exact că în bancurile cu Alinuța. Partea tragică e că de fiecare dată când păşeşti acolo, Alinuța eşti tu.