Adevăr urât

 Să zicem că persoana la care ții cel mai mult a fost împușcată. El/ea zace pe stradă, zvârcolindu-se într-o baltă de sânge. Un tip vine la tine și zice "Dă-te la o parte". Se uită la împușcătura celui drag, scoate briceagul din buzunar - are de gând  să opereze chiar acolo, în stradă. Tu îl întrebi : "Ești doctor?". El răspunde : "Nu".
 "Dar știi ce faci, nu? Ai fost poate doctor în armată, asistentă, ceva de genul..."
 În acest moment tipul devine contrariat. Îți spune că e un om de treabă, sincer, ajunge mereu la timp la întâlniri. Că e un fiu grozav, că are o grămadă de hobby-uri interesante și că nu vorbește niciodată urât...
 Tu îl întrebi, confuz : " Cum mă ajută oricare dintre lucrurile astea acum, că soția/soțul/prietenul/părintele meu agonizează, moare? Am nevoie de cineva care știe să opereze o rană de glonț. Știi să faci asta sau nu?! "
 Acum tipul devine agitat - de ce ești superficial și egoist? Chiar nu-ți pasă de niciuna dintre bunele lui calități? N-ai auzit că tocmai a zis că-și amintește mereu de ziua prietenei lui? În lumina tuturor acestor lucruri bune, chiar mai contează dacă știe, într-adevăr, să opereze?
 În momentul acela îl iei de umeri și îl zgudui : " Da, ceea ce zic e că niciunul dintre celelalte rahaturi nu contează, pentru că în această situație nu am nevoie decât de cineva capabil să oprească sângerarea!"
 Am găsit povestea asta undeva și mi s-a părut genială, pentru că pune în lumina urâtul adevăr al vieții de adult : oamenilor nu le pasă decât de ceea ce pot să obțină de la tine. Te afli în situația asta mereu, doar că tu ești tipul confuz cu briceagul, iar societatea e victima în agonie. Victimele sunt toți oamenii care au nevoie de lucruri  : de case construite, de mâncare, de transport, divertisment etc.
 Morala e că : fie îți însușești un anumit set de competențe, învățând să faci ceva, fie restul comunității o să te respingă. Pentru că nu contează cât de politicos, drăguț și generos ești, dacă nu ești capabil să faci o chestie prin care să satisfaci o nevoie.
 Da, pare mai materialist decât mintea mea vrea să perceapă. Nu se rezumă chiar la meseria ta. Se rezumă la ceea ce ești tu și ce aduci lumii prin prezența ta. La felul în care îi schimbi sau îi influențezi pe cei din jur. De exemplu, cunosc oameni care știu să dea sfaturi foarte bune. De cele mai multe ori sunt incapabili să le urmeze chiar ei, dar asta e irelevant pentru mine. Știu că mă pot baza pe ei pentru ajutor în a lua o decizie sau în a trece peste o problemă. Asta e felul în care ei satisfac o nevoie.
 Iar nevoile...  Am citit undeva, un tip deștept zicea că nevoile omenești sunt puține, finite și clasificabile. Piramida lui Maslow este cea mai faimoasă formă de clasificare, totuși, îndelung disputată. Pe ultimul nivel se află împinirea de sine. Nu neapărat din ceea ce zice Maslow, dar asta cred și eu, că e "cel mai de sus" lucru de care are nevoie un om. De a simți că e acceptat în comunitate, pe de o parte, ceea ce îl face să fie  satisfăcut de el însuşi, pe de cealaltă parte. Poate despre asta vorbim, de fapt... Capacitatea de a răspunde nevoilor celor din jur - poate ca ăsta e urâtul adevăr care spune cam care e calea spre auto-împlinire. Sau spre fericire, cine ştie... Poate sunt sinonime. Poate într-o zi o să aflu...