Cu incertitudine

    În 1955, A. E. Fischer a efectuat un experiment pe căţeluşi. Echipa lui a separat căţeluşii în trei grupuri. Membrii primului grup erau trataţi cu blândeţe de fiecare dată când se apropiau de cercetători. Membrii celui de-al doilea grup erau pedepsiţi când încercau să se apropie, iar membrii celui de al treilea grup erau, în mod aleatoriu, pedepsiţi sau trataţi cu blândeţe. Cei din al treilea grup au crescut fără să ştie la ce să se aştepte, lumea lor nefiind nici una plină de afecţiune, nici una plină de cruzime şi respingere. Singura constantă pentru ei era incertitudinea. Ceea ce e cu adevărat fascinant e că, în urmă acelui studiu, s-a constat că acei căţei din al treilea grup erau cel mai ataşaţi de cercetători. Ei îi iubeau cel mai mult pe aceştia şi erau cel mai dependenţi de ei.
     Aşadar, incertitudinea (cel puţin, psihologic vorbind) poate să conducă la cele mai puternice sentimente de ataşament şi dependenţă. Noi suntem al treilea grup de căţeluşi.
     Lucrurile care ni se întâmplă în viaţă sunt, în mod aleatoriu, pozitive sau negative, dezastruoase sau minunate. Toate aceste lucruri care se află în afară sferei noastre de control sunt cele care ne ţin mereu în gardă, iar noi reacţionăm de multe ori cu afecţiune oarbă sau cu toleranţă, pentru că nu avem de ales...
     În existenţa ta destul de nedreaptă, în care ai impresia că toate lucrurile cu care vii în contact şi toate schimbările care se petrec sunt oarecum întâmplătoare şi ilogice, nu poţi decât să încerci să lupţi cu incertitudinea, iar în încercarea ta de a lua cea mai bună decizie, să transformi nesiguranţă în înţelepciune.
      Pentru că asta e ceea ce facem aici, nu? La sfârşitul zilei, nu suntem decât o adunătură de decizii, de dubii, de vise, de amintiri, de idei, de constatări... Tot ceea ce avem, propriu-zis, e ceea ce ne trece prin cap în fiecare secundă. Restul... e incertitudine.