Îmi plac poveştile adevărate. Pentru că în afară de hrană şi de aer şi de încă câteva chestii, avem nevoie de poveşti. Cred că aici totul e legat de crearea de legături. Atunci când asculţi o poveste, o trăieşti din nou odată cu naratorul, realizezi implicit o conexiune cu el. Şi adevărul e că există o poveste în spatele tuturor chestiilor banale care le face mai puţin banale. Nu există lucruri neinteresante, ci doar lucruri a căror poveste nu o ştii. Aşa e şi cu oamenii. Fiecare dintre are o poveste despre el care rulează încontinuu în capul lui. Întotdeauna. Tot timpul. Povestea asta te face ceea ce eşti, eşti construit din ea.
Ştii cum e atunci când ai un bunic/unchi/prieten care are o tâmpenie de poveste pe care ţi-o spune de o mie de ori şi care e de fiecare dată măcar un pic diferită, dar pe care, totuşi, ai putea să o auzi de încă o mie de ori şi o să ţi se pară la fel de frumoasă? Şi e destul de ciudat, pentru că nu are nici rastunari de situaţie ameţitoare, nici efecte speciale, nici cuvinte complicate. Nu te surprinde cu neprevăzutul, îţi e familiară că strada pe care stai. Poate e un pic tristă, poate un pic stânjenitoare, poate te face să râzi... Poate puţin din toate. Şi ştii cum se termină...
Eu zic că poate asta căutăm la poveşti. Îmi place să aud o poveste pentru prima oară, dar ador să o ascult pentru a două oară, când ştiu cum se termină, deşi o ascult ca şi cum nu aş şti. Probabil că aşa e şi cu viată. Îţi e perfect clar cum se termină, ştii că vei muri, dar trăieşti ca şi cum nu ai şti.
Cred că de-abia acum înţeleg ce încerca cineva să îmi zică atunci când era mică, toamna se numără bobocii, chestie care îmi părea aşa de stupidă şi de lipsită de sens... Cred că voia să spună că atunci când eşti bătrân nu mai rămân decât poveştile de tine. Toamna se numără poveştile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu