Copilăria mea s-a învârtit în jurul jucatului în noroi. Asta e cea mai vie amintire pe care o păstrez. Nu puteam să las ziua asta să treacă, m-am trezit dimineaţă aşteptând să mi se spună "la mulţi ani". Acolo unde am crescut, era o fântână, iar mai jos de ea se formă un lac care se scurgea printr-un râuleţ într-un râu mai mare, iar acolo era mereu noroi. Nu am fost cel mai prietenos copil din lume, cum, probabil, nici acum nu sunt, dar în capul meu eram prietenă cu tot universul, care nu exista dincolo de ceea ce vedeam cu ochii. Nu ştiam să fac distincţia dintre bine şi rău şi eram naivă. Credeam în monştri şi-n fantome şi-n magie şi în faptul că animalele vorbesc atunci când nu te uiţi la ele. Aveam un câine lup bătrân, care avea nişte ochi pe care îi mai văd şi acum în vise.
Copilăria mea a fost regatul în care nimeni nu murea. Era locul în care prindeam bondari în serile de vară, în care mă căţărăm în copaci după mere verzi, locul în care timpul nu trecea şi soarele nu apunea până nu îmi terminam jocul. Acum locul acela nu mai există; cred că copilăria e un loc, de fapt. Până eşti copil, nu există nimic, iar după aceea, tot ceea ce vedea copilul din tine se schimbă. Mă întorc, astăzi, la locurile în care am crescut, iar ele nu mai sunt acolo, e ca şi cum atunci când le-am părăsit am lăsat acolo şi ochelarii care mi-au permis să le văd aşa cum le ştiam. Perioada în care eşti mic e ca un felie singulară cu coordonate spaţio-temporale definite, o lume per se, de pe care ieşi păşind peste un pod care ia foc în urma ta.
Am surori mai mici, în care îmi înmagazinez tot ceea ce înseamnă pentru mine noţiunea de copil, iar râsul lor e o întrebare la care vreau să-mi petrec toată viaţă găsind răspuns. Când se poate spune că ai crescut? Atunci când ochii tăi nu mai spun nimic. Pentru că asta e ceea ce e aşa distinctiv la copii, ochii aceia prea mari pentru faţa lor, care poartă în ei singurele lucruri de preţ de pe pământ. Atunci când te uiţi în ochii unei persoane şi ei nu mai reuşesc să radă, atunci tocmai ai întâlnit un adult.
Nu ştiu ce înseamnă să cresc, sper să nu aflu nicioata. Şi e ciudat, pentru că se cere de la mine să fiu matură, se cere de la mine să las prostiile şi să fiu serioasă. Lumea asta e prea serioasă. Şi totuşi, cât de mult te atinge un basm sau cât timp îţi petreci căutând ficţiune? Cauţi magia în jurul tău, momente în care ceva mişcă în ţine şi ţi se pune în gât nodul acela binecunoscut de entuziasm. Cauţi magia în lumina aceea călduţă de iunie, în care apusul era mov şi întreaga lume îţi râdea. Ai fiecare vârstă pe care ai avut-o vreodată, tot ce ai fost şi ce vei fi compune adultul care eşti acum - copilul care a supravieţuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu