Echilibru

    Mergi pe o sârmă. Înveţi să îţi ţii echilibrul, pas după pas, un picior în faţa celuilalt. Nu te uiţi în faţă şi nu te uiţi în spate. Singurul lucru care conta era să te uiţi în jos. Singurul lucru pe care trebuia să te concentrezi era corpul tău şi felul în care acesta răspundea la ce se petrecea în mintea ta. Făceai un pas şi încă un pas şi cădeai. Cădeai în fund, deoarece sub sârma pe care mergi era o podea. Nu cădeai de sus, iar de fiecare dată nu aveai altă opţiune decât să o iei de la capăt. Nici un hău nu se căsca sub tine, iar sus nu se întindea decât cerul. O luai de la capăt, pas după pas. Şi cădeai iar, de data asta îmi picioare. Şi de la capăt, din nou şi din nou. Cădeai, exasperai şi mai încercai odată. Şi atunci ai realizat. Nu contează de câte ori cazi, nu contează de câte ori te ridic, ci contează cum prețuiești fiecare dintre momentele acelea mici în care îţi ţii echilibrul.
   Aşa funcţionează lumea asta şi aşa funcţionează viaţa ta. Nu primeşti decât atâtea şanse câte îţi oferi, nu renunţi decât atunci când vrei şi, oricât de mulţi oameni te-ar înconjura, pe firul tău eşti singur.
   Echilibru e cuvântul de pe buzele tuturor, echilibru e ceea ce căutăm, lucrul spre care tindem şi prin care ne definim fericirea. Cum poţi să defineşti aşa ceva? Cum înveţi pe cineva acest lucru? Cum poţi să găseşti în exterior mecanismele care să îţi ghideze paşii în ritmul acela perfect, unul după celălalt, în acord cu ritmul pe care funcţionezi şi pe care nu îl poţi schimba? Sfaturile vin de la cei care cred că l-au atins, dar echilibrul e diferit pentru fiecare în parte.
   Dar, mai ales, cum o să îţi dai seama atunci când o să găseşti împlinirea? În acelaşi sens, cum o să ştii să nu renunţi de fiecare dată când cazi? O să te uiţi în faţă şi apoi în spate şi o să găseşti acelaşi peisaj familiar. O să închizi ochii şi o să găseşti în interior toate lucrurile acelea pe care vrei să le schimbi. O să priveşti în jos şi o să vezi solul; acolo e răspunsul. Acolo e speranţa, locul în care poţi să te refugiezi şi de unde singura ta opţiune o să fie să o iei de la capăt.
   Ideea nu e să ajungi cât mai departe pe firul tău pentru că acesta e finit, de pereţi o să te loveşti în toate părţile şi toată greutatea pe care o porţi cu tine o să te tragă înapoi. Nu o să ajungi prea departe pentru că nici nu trebuie să ajungi. Nu există o ţintă, nu există un loc anume pe care să îl cauţi. Nu ai un destin sau un scop final, ci o serie de momente în care eşti în aer, în care fiecare bucată din corpul tău vibrează în acelaşi ritm. Atunci o să fii acolo unde vrei şi o să stai atâta timp cât o să te simţi în siguranţă. Nu o să ai vreo idee ce înseamnă fericirea şi nici nu trebuie să cauţi aşa ceva. Dă-i un nume lucrului pe care îl cauţi. Caută-l în locurile potrivite şi mai fă un pas. Un picior în faţă celuilalt. Jos. De la capăt.