Pe cuvânt

   Chiar nu am mai mult. Pe cuvânt că am doar cuvinte. N-am nici măcar fraze, frazele sunt nişte scorpii înşelătoare. Te mint în faţă, doar cuvântul izolat e adevăr absolut. Atunci când pui un cuvânt lângă altul şi lângă altul, fac echipă şi pun prostii la cale. Nu trebuie să ai încredere în fraze. Cuvîntul izolat, însă... Te poate izbi, ştii? În dicţionar, alături de definiţia aia a lui lungă, care îi şterge expresivitatea şi îi păstrează doar sensul; pe afişe, unde îţi  pune la îndoială percepţia; în cărţi, unde te face să crezi că nimic nu e ireal.
     Poţi să transformi tăcerea în cuvinte, întunericul, noaptea, lumina, aerul, nimicul însuşi. Cuvântul e antimaterie. Poţi să creezi un cuvânt de douăzeci şi trei de silabe în care să cuprindă toată condiţia umană. Cuvântul e filosofie. Poţi să creezi un cuvânt care să chestioneze haosul. Cuvântul e căutare.
     Şi totuşi, când moare un cuvânt? Atunci când îl spui? Sau atunci se naşte? Iar dacă modul în care articulezi sunetele articulează soarta cuvântului, atunci ce se întâmplă când te bâlbâi? Naşti cuvinte gemene. Şi probabil că atunci când nu spui ceva ce ai vrea mult să spui, înseamnă că avortezi cuvinte, ceea ce e greşit. Deci de asta trebuie să spui tot ceea ce vrei.
     De ce au început oamenii să denumească lucrurile? Mă întreb cum au pus nume pentru fiecare copac şi pentru fiecare piatră şi, mai ales, cum şi-au dat seama care e forma unui cuvânt pe hârtie? Mă întreb cum arăta prima literă.
    Chestia e că la început ai doar o frază. Şi începi să faci supă. Înlocuieşti unele ingrediente cu sinonime. Unele sunt prea dulci, şi le dai un sens contrar. Altele sunt mai înnecăcioase, aşa că le tăi mai mărunt. Altele sunt prea dure, deci trebuie să le înmoi. Şi totuşi, ai nevoie de toate, deşi poţi să supravieţuieşti şi cu puţine.
    Dar nu înţeleg cum vine, în minte ai mereu o imagine care se mişcă şi o voce care nu tace. Deci ce sunt cuvintele din mintea ta? Pixeli?
    Ale cui sunt toate cuvintele astea, nu cumva sunt ale tuturor? Şi e trist, pentru că eu doar cuvinte am. Pe cuvânt.
 

În general

    Nu e bine să generalizezi? De ce nu e bine? Pentru că fiecare individualitate e particulară. Asta nu e tot generalizare? Orice teorema matematică,  orice analiză istorică,  orice raport ştiinţific are ca scop găsirea de generalităţi. De ce să nu emiţi ipoteze generale? Pentru că există excepţii? Nu sunt atât de relevante excepţiile, şi care e logica din spatele afirmaţiei "excepţiile confirmă regulă"?

   Dihotomiile, adică clasificările conceptelor în alb sau în negru, sunt toxice, s-ar zice. Dar oare nu asta e ceea ce facem? Asta face educaţia din noi, ne învaţă să căutăm tipare şi şabloane care să se aplice în general. E curios, e paradoxal, că fiecare particularitate a unui individ intră mereu sub o categorie. 

    Oamenii nu sunt tipologii. Chiar nu sunt? Adică nu e fiecare individ purtător a cel puţin o infinitate de etichete? Cărţile pe care le citeşti, filmele, cu toate personajele lor, complexe sau liniare, au voie să prezinte tipuri umane. Şi eu cred că nu e firesc să spui că în afară cărţilor, oamenii nu au voie să fie văzuţi că tipuri umane. 

    Fiecare persoană pe care o cunosc acţionează tipic ei, dar acest tipic nu se rezumă doar la acea persoană. Cu toate că nu poţi afirmă că e general valabilă o anumită caracteristică, asta nu înseamnă că nu intră sub un numitor comun raportat la o masă mai mare. Suntem cercuri care se întrepătrund cu alte cercuri, care, la rândul lor, împart fragmente cu alte cercuri - nu e asta generalizare? 

    Dacă nu suntem tipologii, atunci ce suntem? Unici? Oare unicitatea nu e, la rândul ei, o suma de multiplicități? Un mozaic e format din bucăţi de sticlă de culori diferite, iar atunci când separi culorile, diluezi identitatea acelui mozaic; acesta îşi păstrează identitatea în timp ce o împarte. La fel, atunci când cunoşti bine un prieten, spre exemplu, te aștepți de la el să reacționeze într-un anumit fel, deci în general ştii că se aplică ceva specific. Când separi fiecare specificitate din personalitatea prietenului tău, le poţi pune pe fiecare în căsuțe separate într-un tabel cu reacții general umane. Deci cum poţi să spui că nu eşti o tipologie?

     O idee e mereu o generalizare, deci să generalizezi înseamnă să gândeşti. Tot aşa, să etichetezi înseamnă să înţelegi, acestea sunt procese mentale sănătoase, iar a spune că generalitățile sunt false e că şi cum ai spune că nu generalizezi niciodată... A, stai. Ups.

Irelevant

      Mă obsedează ideea că o să îmbătrânesc. Până şi conceptul de adult mă face să-mi pun întrebări asupra a ceea ce o să pierd inevitabil în timp. Că o să-mi iasă din cap toate lucrurile care mă definesc şi de care sunt mândră, cumva, acum, că o încetez să gândesc şi să caut tipare în lumea din jur, că o să devin preocupată, că toţi oamenii mari, de prostiile mici şi irelevante care nu nimic mai adânc în ele. Mi-e frică să nu devin şi eu irelevantă. O să încetez, cu timpul, să mai caut rostul vieţii? Chiar ne înghite pe toţi inerţia la un moment dat, chiar renunţăm la vise, chiar ne contopim cu societatea şi ne lipim valenţelor comune ale problemelor cotidiene, totul fără drept de apel? Suntem nişte pete pe haine care ies la spălat,  lumina care se stinge atunci când cade cortina? Asta înseamnă să devii normal?
      De ce se adună oamenii la înmormântări? De ce simt că trebuie? Oamenii ştiu, adânc, în conştiinţă, că toate vieţile se intersectează cumva. Moartea nu ia pur şi simplu pe cineva şi lasă pe altcineva pentru că tocmai în acea mică distanţă dintre a fi luat şi a fi lăsat, marile schimbări se petrec. Deci suntem interconectaţi. În sensul ăsta, scopul nostru în viaţă este să ne angrenăm cât mai febril în mecanismul ăsta mare care se cheamă umanitate. Atunci ce rămâne din individualitate? Mai are rost să te chinui să fii diferit şi original şi independent dacă, la urma urmei, eşti dependent de tot ce te înconjoară din momentul în care deschizi ochii până în cel în care îi închizi de tot?
     La urma urmei, mai are rost să pui întrebări când ţi-e aşa silă de răspunsuri? Ne distragem atenţia de la toate acestea refuzând să privim prea departe. De asta când eşti tânăr te gândeşti doar la ziua de azi, când eşti matur te gândeşti la cea de mâine, iar când eşti bătrân te gândeşti doar la cele în care erai tânăr.
    Suntem entităţi individuale doar cât suntem tineri. După aceea devenim parte a ceva. Devenim profesori, devenim dulgheri, devenim ingineri, devenim ceva dintr-o categorie. Căpătăm o indentitate pierzând o identitate. Şi vine problema a ceea ce lăsăm în urmă. Pentru că aici e urât de tot, că nu prea lăsăm nimic. Copii? Au şi ei identităţile lor. Cărţi, clădiri, picturi, desene, scrieri, creaţie? Fragmente din noi pe care nu le înţelege niciunul în felul în care le-am exprimat noi, le înţelege în felul în care se exprimă el, în contextul în care tot ce trece prin fitrul subiectivităţii iese ciuruit.
    Ce e de făcut? Nimic. Întoarce-te înapoi la planurile pe diseară, adu-ţi aminte ce ai de făcut mâine, plăteşte rata şi gândeşte-te la concediul următor. Cumpără pâine. Fă tot ce trebuie, lasă-te prins în reţea. Trăieşte-ţi felia de relevanţă.

Cutia

        Zilele trecute mergeam prin oraş şi am avut nevoie de un bilet de autobuz. M-am îndreptat spre o tonetă de ziare, mă gândeam în altă parte, eram absentă şi nu vedeam prea multe în jur. La tonetă era o cucoană cam de vreo 50 de ani, cu dinţii strâmbi în faţă şi cu buzele spoite de un roz ciudat şi sclipicios. "O călătorie, vă rog." Şi cucoană : "Unde?", moment în care am ridicat capul de parcă m-aş fi trezit din comă şi am privit-o atent, iar ea părea că are o anumită dulceaţă în ochi şi un zâmbet complice pe faţă, care acum îmi dădea impresia că ar fi fost cel mai frumos din câte am văzut vreodată. " În viitor, poate. Sau în trecut..." a fost ce-am reuşit eu să spun, deşi pentru mine era deja clar că femeia aia îmi intrase până în fundul inimii. "Da, în trecut, să fim mai tineri. Eh, domnişoară, da' tu eşti tinerică oricum", a mai zis, iar eu m-am îndepărtat, impresionată mai mult decât ar fi fost cazul, date fiind coordonatele deloc ieşite din comun.
         E ciudat cum lucrurile cele mai evidente de pe lumea asta trec neobservate până în momentul în care începe să planeze o umbră de mister pe ele. După chestiunea cu biletul, mi-a tot venit în cap o poveste cu o cutie de carton pe care am auzit-o cândva, poate înr-un film, poate în vreo carte. Un băieţel a primit odată de la bunicul lui o cutie de carton închisă, cu un semn de întrebare pe ea. Bunicul nu i-a spus nici să o deschidă, nici să nu o deschidă, nici să o păstreze, nici să o facă căsuţa pentru porumbei, iar băiatul care tot încerca să afle de la bunic ce conţine nu a primit niciun răspuns, poate doar o mângâiere de bunic pe frunte şi un zâmbet.
       Ani mai târziu, copilul mare de-atunci încă avea cutia aceea pe dulap, se uita la ea de fiecare dată când stătea la birou. La un moment dat, stătea cu capul în palme şi privea în gol şi i s-a o oprit privirea pe cutie : "Oare de ce n-am deschis-o niciodată?" S-a ridicat în picioare şi a luat-o în mâini, a pus-o la ureche, a scuturat-o, a privit-o din toate părţile, operaţiune pe care o repeta pentru a mia oară. Apoi a îndepărtat-o iar de el, ţinând-o cu amândouă mâinile, a pus-o la loc şi a ieşit din cameră. De ce nu a deschis nenorocita aia de cutie, mă întrebam când am auzit povestea. Mă întreb şi acum. Ce e aşa special la o cutie de carton închisă, ce e aşa de fascinant la lucrurile pe care nu le cunoşti, ce îţi atrage interesul spre ceva ce nu înţelegi şi e dincolo de percepţia ta?
       De ce căutăm de nebuni misterul? Din curiozitate? Din frică? Din frică de faptul că, probabil, nu e niciun mister de fapt? De asta se temea băiatul, poate. Că va deschide acea cutie şi va fi goală. Închisă, era atrăgătoare, era fascinantă, era frumoasă. Frumoasă... Priveşti o floare şi ţi se pare frumoasă, nu ştii care sunt mecanismele care o fac să arate astfel. Pui aceeaşi floare la microscop şi vezi celulele de aproape, substanţele care interacţionează acolo şi procesele care îi dau viaţă. Dar acum nu ţi se mai pare frumoasă, pentru că o înţelegi.
        Dacă viitorul meu ar fi în faţă ta, scris şi împăturit pe o foaie într-o cutie închisă cu un semn de întrebare pe ea, ai deschide cutia? Dacă ai avea şansă să cumperi o călătorie în viitor, ţi-ai dori acest lucru? Dacă ai găsi răspunsurile la toate întrebările pe care ţi le pui constant, ţie şi întregii existenţe, chiar ai vrea să le afli? Sensul vieţii stă în căutarea sensului vieţii. Cutia o să rămână închisă de dragul incertitudinii. Călătoria o să fie, de data asta, doar până în Podul Roş.

Noroc

   Cred în noroc. Nu sunt un om superstiţios, cu atât mai puţin unul religios, dar cred că norocul chiar există, cred că e la fel de real la timpul şi spaţiul, e o coordonată în sine. Hazard sau entropie, întâmplare sau coincidenţă, lucrurile astea sunt palpabile şi reale, sunt dimensiuni ale existenţei, fidele şi inteconectate.

    Să fii la coodonatele geografice potrivite, să nimereşti intervalul orar necesar - omul potrivit la locul potrivit - şi să ai noroc. Cam asta e tot ce poţi să faci, fără să faci nimic. E paradoxal cât de mult şi cât de puţin poţi să intervii în orice, cât timp poţi să cauţi ceva şi cât de mare poate să fie uimirea când îl şi găseşti. Tot ceea ce suntem noi, tot ceea ce facem, totul e guvernat de noroc, de şansă, de nişte zaruri aruncate de ceva mai mare decât noi, ceva imaterial, mai mult decât o entitate, mai degrabă un sistem de reguli şi de condiţii scrise cu stele la graniţele spaţiului. Poţi să numeşti asta Dumnezeu? Sigur că poţi, dacă asta are sens pentru tine. Poţi să-i atribui o identitate? Bineînţeles, dar cu ce te ajută?

     Încercăm mereu să găsim sensul în imaterial, să prindem ceva în palme şi să îi dăm o formă şi o etichetă, să îl categorisim şi să îl plasăm în mintea noastră în sertarul alocat. Deciziile le luăm noi, sau aşa credem, dar şansă ca ele să se concretizeze în ceva anume e infirmă. Riscul la care te expui poate să devină un ghinion de toate frumuseţea sau o baftă uriaşă, totul la fel de aleatoriu, cu tot spectrul de la una la alta. Nu suntem decât clişee materializate, condensări de atomi ambulante cu putere de decizie limitată.

    Credem că avem control asupra vieţii şi e firesc, am înnebuni dacă am realiza că suntem în bătaia vântului. Dar cât e de adevărat? Cât de mult poţi să schimbi faptul că te-ai născut într-un anumit context social? Cât de mult poţi să controlezi schimbările pe care le imprimă asupra ta toţi oamenii cu care vii în contact? Ce contribuţie ai tu la faptul că ai crescut în prospera Suedie sau în Orientul Mijlociu bătut de război? Poţi să faci extrem de multe eforturi şi să ajungi pe o anumită treaptă pe care se întâmplă să se găsească un om care n-a făcut absolut niciun efort. O să fii frustrat şi n-o să ţi se pară corect, dar corect nu înseamnă nimic. Nici nu există conceptul asta de fapt, corect e o idee sintetizată de oameni pentru a-şi explica lucrurile care li se întâmplă, deşi acestea nu au nicio explicaţie. 

     Totul e inherent corect. Lumea asta e cumva egală, deşi nu pare de nicio culoare aşa. La nivel global, nu e, deoarece nu e omogenă din niciun punct de vedere. La nivel individual, pe de altă parte, este. Dai exact ceea ce primeşti, în cam aceeaşi cantitate, sub diferite forme. 

     Norocul e speculaţie metafizică, mult prea abstract - totul tinde să devină prea abstract de la un punct -, dar mult prea prezent pentru a-l nega. Cu toate astea, înainte de a castiga la loto, tot e încă necesar să cumperi un bilet - pare corect, nu-i aşa?

Scenariu

    Probabil nimic din ceea ce crezi acum nu o să mai trezească nimic în tine peste câţiva ani. O să te schimbi, probabil radical, în rău, în bine, în ceea ce o să simţi tu că vrei să fii. O să iei decizii constant, o sumă mare de decizi. Vei susţine cu tărie o cauză, vei fi tânăr şi vei crede orbeşte. Vei trece de la nepăsare la repulsie apoi legat de acea cauză. Vei empatiza, real sau disimulat, cu ceea ce se petrece în jurul tău.
      Vei fi revoltat, vei fi confuz, vei fi indiferent. Cortina va cădea peste o grămadă de oameni din viaţă ta. Îţi vei da seama, la un moment dat, că rezonezi cu anumite persoane doar atâta timp cât eşti pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Apoi veţi evolua în direcţii diferite. Şi e perfect firesc. Dacă am putea să vedem legăturile dintre oameni că nişte fire ataşate de corpurile lor, am realiza toată reţeaua asta de relaţii e cel mai efemer dintre lucruri. Totul se rupe şi de desface la un moment dat, şi nu e nimic greşit în asta.
     Şi vei ajunge apoi la acel moment din viața ta când îţi vei da seama că nu ai timp. Vei pune capul pe pernă noaptea -  zile trecute fără noimă - şi te vei întreba ce tot faci. Probabil atunci te vei panica, dar nu va ţine decât în intervalul de dinainte să adormi, pentru că a doua zi o să aducă mult prea multe responsabilităţi că să mai lase loc de momente de introspecţie.
     Apoi vei fi plictisit. Ţi se va părea că fiecare zi se repetă în acelaşi tipar care seamănă cu cel de dinainte, te vei învârti la infinit în acelaşi cerc banal şi monoton, contrariat, prea plictisit pentru a păstra, prea lipsit de energie pentru a schimba  ceva.
     Apoi vei fi înţelept. Îţi vei da seama că viaţa e ca un mare banc, că tot timpul până atunci ai căutat poanta, încercând să găseşti frază supremă pe care să o transcrii în acţiuni în aşa fel în cât tot textul de până atunci să aibă sens şi însemnătate. Vei realiza că ai tot redactat un mare lanţ de promisiuni, lucruri pe care ţi le-ai promis ţie, în secret, sau celorlalţi, mai mult sau mai puţin direct. Căutăm promisiuni în tot ceea ce începem. “A fost odată că niciodată” – te rog, spune-mi  o poveste care să merite timpul meu. Nu am timp. Un lucru îţi atrage atenţia dacă îţi promite ceva. Fiecare început de carte, de film are nevoie de introducerea aceea care să te ţină acolo şi să te facă să-ţi pese.
     Şi la sfârşit cum vei fi? Împlinit? Rareori. Vei fi un automat ambulant de sfaturi, le vei oferi cu generozitate tuturor, cerute sau nu. Vei vedea în jurul tău  acelaşi ciclu, aceleaşi credinţe orbeşti, aceleaşi cercuri, aceleaşi promisiuni. Vei încerca să-i ajuţi să-şi găsească poanta de final pe toţi cei a căror poveste e similară cu a ta. Apoi îţi va expira timpul şi va cădea cortina. Şi îţi va fi frică de momentul în care va cădea cortina, din nou, lucru firesc, dar iraţional. Nu vei trăi ca să experimentezi moartea. Când ea va fi acolo, tu nu vei fi. În sensul ăsta, cortina nu va cădea niciodată. Şi totuşi, vine întrebarea, al cărei răspuns e la fel de nesatisfăcător chiar dacă e pozitiv sau negativ  : şi dacă nu primeşti aplauze?

Subiectiv

       Nimic nu e obiectiv vreodată. Suntem creaturi afective, suntem suma experienţelor noastre anterioare, ne formăm o părere, o atitudine faţă de un lucru fără a şti ceva despre el în mod necesar. Primul impuls al creierului nostru în momentul în care îi apare ceva nou în faţă este de a-l compara cu ceva văzut anterior.  Atunci, el încearcă să facă legătură cu evenimente din trecut care să aibă ceva similar pentru a şti cum să anticipeze comportamentul acelui lucru în viitor. De asta ne este frică de necunoscut, pentru că nu reuşim să anticipăm următoarele acţiuni, deci nu suntem pregătiţi să reacţionăm. Tot de asta reacţionăm ciudat faţă de unele fenomene deoarece avem o imagine anterioară distorsionată. De asta am vrea parcă puţin să înceapă WWIII, pentru că singurele noţiuni pe care le avem despre război vin din filmele romanticizate pe care le-am văzut, sau de la străbunicii noştri, ale căror poveşti din armată ne-au făcut să îi urcăm pe un piedestal. Şi asta e explicaţia, deoarece în acel moment nu te gândeşti la consecinţele a ceea ce îţi doreşti. Războiul e urât şi crud şi are consecinţe care se întind pe decade, dar tot ai vrea să vezi un pic ce înseamnă, ca în filmele acelea cu trenul şi peronul şi batista care flutură din mâna tinerei  înlăcrimate. Ca să nu mai zic de buncăr…
        Iar percepţiile noastre sunt extrem de limitate. Toate obiectele cu care vine omul în contact într-o viaţă, limitat la perioada de timp şi la regiunea în care trăieşte, reprezintă o perspectivă foarte îngustă raportat la totalitatea obiectelor existente. Aşa că e firesc să avem tendinţa să folosim cuvinte mari pentru idei mici, să ne plictisim, să căutăm lucruri extreme şi neobişnuite şi să avem impresia că nu se întâmplă nimic.
       Dar asta nu înseamnă că nu venim în contact cu foarte multe. Dimpotrivă, ne bombardează zilnic din ce în ce mai multe informaţii, iar a le prelucra şi a le înţelege pe toate nu este numai imposibil, ci şi nebunesc.  Aşa că mintea noastră lucrează în consecinţă : categorizeaza oameni şi îi încadrează în tipologii. Exemplu, întrebare de 100 de puncte : “crezi în Dumnezeu?” E ca şi cum un om orb te întreabă dacă eşti alb sau negru. Vrea să te localizeze undeva, să te eticheteze progresiv că să îşi contureze o idee despre tine, să ia toate informaţiile pe care le are despre albi sau despre negri şi să ţi le lipească pe frunte. Despre cât de etică este etichetarea oamenilor, asta e o altă discuţie.
         Aşadar, e o tâmpenie să te aştepţi la obiectivitate sau să pretinzi că poţi să o oferi. Poţi să te apropii de ea, poţi să tinzi către ea, dar nu poţi să o atingi. În aceeaşi categorie intră şi toleranţa. Într-o lume în care se discută de concepte democratice şi de egalitate, încă suntem în situaţia în care putem doar disimula toleranţa. Iar lucrurile probabil n-o să se schimbe prea mult, pentru că ăsta e felul în care merge creierul nostru.
       E minunat, tot paradoxul ăsta pe care îl purtăm în noi. E minunat cum tot ceea ce facem e şi rău, şi bun, şi explicabil.