Echilibru

    Mergi pe o sârmă. Înveţi să îţi ţii echilibrul, pas după pas, un picior în faţa celuilalt. Nu te uiţi în faţă şi nu te uiţi în spate. Singurul lucru care conta era să te uiţi în jos. Singurul lucru pe care trebuia să te concentrezi era corpul tău şi felul în care acesta răspundea la ce se petrecea în mintea ta. Făceai un pas şi încă un pas şi cădeai. Cădeai în fund, deoarece sub sârma pe care mergi era o podea. Nu cădeai de sus, iar de fiecare dată nu aveai altă opţiune decât să o iei de la capăt. Nici un hău nu se căsca sub tine, iar sus nu se întindea decât cerul. O luai de la capăt, pas după pas. Şi cădeai iar, de data asta îmi picioare. Şi de la capăt, din nou şi din nou. Cădeai, exasperai şi mai încercai odată. Şi atunci ai realizat. Nu contează de câte ori cazi, nu contează de câte ori te ridic, ci contează cum prețuiești fiecare dintre momentele acelea mici în care îţi ţii echilibrul.
   Aşa funcţionează lumea asta şi aşa funcţionează viaţa ta. Nu primeşti decât atâtea şanse câte îţi oferi, nu renunţi decât atunci când vrei şi, oricât de mulţi oameni te-ar înconjura, pe firul tău eşti singur.
   Echilibru e cuvântul de pe buzele tuturor, echilibru e ceea ce căutăm, lucrul spre care tindem şi prin care ne definim fericirea. Cum poţi să defineşti aşa ceva? Cum înveţi pe cineva acest lucru? Cum poţi să găseşti în exterior mecanismele care să îţi ghideze paşii în ritmul acela perfect, unul după celălalt, în acord cu ritmul pe care funcţionezi şi pe care nu îl poţi schimba? Sfaturile vin de la cei care cred că l-au atins, dar echilibrul e diferit pentru fiecare în parte.
   Dar, mai ales, cum o să îţi dai seama atunci când o să găseşti împlinirea? În acelaşi sens, cum o să ştii să nu renunţi de fiecare dată când cazi? O să te uiţi în faţă şi apoi în spate şi o să găseşti acelaşi peisaj familiar. O să închizi ochii şi o să găseşti în interior toate lucrurile acelea pe care vrei să le schimbi. O să priveşti în jos şi o să vezi solul; acolo e răspunsul. Acolo e speranţa, locul în care poţi să te refugiezi şi de unde singura ta opţiune o să fie să o iei de la capăt.
   Ideea nu e să ajungi cât mai departe pe firul tău pentru că acesta e finit, de pereţi o să te loveşti în toate părţile şi toată greutatea pe care o porţi cu tine o să te tragă înapoi. Nu o să ajungi prea departe pentru că nici nu trebuie să ajungi. Nu există o ţintă, nu există un loc anume pe care să îl cauţi. Nu ai un destin sau un scop final, ci o serie de momente în care eşti în aer, în care fiecare bucată din corpul tău vibrează în acelaşi ritm. Atunci o să fii acolo unde vrei şi o să stai atâta timp cât o să te simţi în siguranţă. Nu o să ai vreo idee ce înseamnă fericirea şi nici nu trebuie să cauţi aşa ceva. Dă-i un nume lucrului pe care îl cauţi. Caută-l în locurile potrivite şi mai fă un pas. Un picior în faţă celuilalt. Jos. De la capăt.

Despre magie

     Copilăria mea s-a învârtit în jurul jucatului în noroi. Asta e cea mai vie amintire pe care o păstrez. Nu puteam să las ziua asta să treacă, m-am trezit dimineaţă aşteptând să mi se spună "la mulţi ani". Acolo unde am crescut, era o fântână, iar mai jos de ea se formă un lac care se scurgea printr-un râuleţ într-un râu mai mare, iar acolo era mereu noroi. Nu am fost cel mai prietenos copil din lume, cum, probabil, nici acum nu sunt, dar în capul meu eram prietenă cu tot universul, care nu exista dincolo de ceea ce vedeam cu ochii. Nu ştiam să fac distincţia dintre bine şi rău şi eram naivă. Credeam în monştri şi-n fantome şi-n magie şi în faptul că animalele vorbesc atunci când nu te uiţi la ele. Aveam un câine lup bătrân, care avea nişte ochi pe care îi mai văd şi acum în vise.
    Copilăria mea a fost regatul în care nimeni nu murea. Era locul în care prindeam bondari în serile de vară, în care mă căţărăm în copaci după mere verzi, locul în care timpul nu trecea şi soarele nu apunea până nu îmi terminam jocul. Acum locul acela nu mai există; cred că copilăria e un loc, de fapt. Până eşti copil, nu există nimic, iar după aceea, tot ceea ce vedea copilul din tine se schimbă. Mă întorc, astăzi, la locurile în care am crescut, iar ele nu mai sunt acolo, e ca şi cum atunci când le-am părăsit am lăsat acolo şi ochelarii care mi-au permis să le văd aşa cum le ştiam. Perioada în care eşti mic e ca un felie singulară cu coordonate spaţio-temporale definite, o lume per se, de pe care ieşi păşind  peste un pod care ia foc în urma ta.
    Am surori mai mici, în care îmi înmagazinez tot ceea ce înseamnă pentru mine noţiunea de copil, iar râsul lor e o întrebare la care vreau să-mi petrec toată viaţă găsind răspuns. Când se poate spune că ai crescut? Atunci când ochii tăi nu mai spun nimic. Pentru că asta e ceea ce e aşa distinctiv la copii, ochii aceia prea mari pentru faţa lor, care poartă în ei singurele lucruri de preţ de pe pământ. Atunci când te uiţi în ochii unei persoane şi ei nu mai reuşesc să radă, atunci tocmai ai întâlnit un adult.
     Nu ştiu ce înseamnă să cresc, sper să nu aflu nicioata. Şi e ciudat, pentru că se cere de la mine să fiu matură, se cere de la mine să las prostiile şi să fiu serioasă. Lumea asta e prea serioasă. Şi totuşi, cât de mult te atinge un basm sau cât timp îţi petreci căutând ficţiune? Cauţi magia în jurul tău, momente în care ceva mişcă în ţine şi ţi se pune în gât nodul acela binecunoscut de entuziasm. Cauţi magia în lumina aceea călduţă de iunie, în care apusul era mov şi întreaga lume îţi râdea. Ai fiecare vârstă pe care ai avut-o vreodată, tot ce ai fost şi ce vei fi compune adultul care eşti acum  - copilul care a supravieţuit.

Teste de maturitate

     Nu cred că apreciem cu adevărat ce ni se oferă la şcoală. Şi scriu asta acum în lumina acestei perioade în care mulţi cunoscuţi de-ai mei absolvesc liceul. Nu încerc acum să o fac pe Steve Jobs, iar aici vreau să fac o paranteză specială. Sunt două tipuri de oameni în lumea asta. Ştiu, sunt mai mult decât două, dar pe altceva vreau să pun emfază acum. Există acei oameni care au anumite abilităţi deprinse, înnăscute, nu ştiu, pentru IT. Acel gen de oameni care îşi deschid companie la 19 ani, care codează pentru 500 de euro pe luna încă din anul I, care reuşesc să ajungă experţi şi să fie căutaţi încă de foarte tineri. Ei sunt norocoşi, iar norocul lor constă în faptul că au toate lucrurile astea care sunt atât de căutate pe piaţa muncii în zilele noastre. Foarte bine pentru ei că sunt aşa capabili, bravo lor că se descurcă atât de bine, dar consider că asta nu le da dreptul să spună mereu şi tuturor că "trebuie să-ţi urmezi pasiunea" şi "să faci ce-ţi place" sau mai ştiu eu ce astfel de clişee împart în stânga şi-n dreapta. Iar aici intervin cei din cealaltă categorie despre care spuneam.
     Aceia sunt oameniii ale căror pasiuni - cuvânt folosit cu atâta vervă încât şi-a pierdut şi el sensul - nu reprezintă ceva ce se vinde la foc automat astăzi. Pentru acei oameni, să facă "ceea ce le place" nu prea poate să le plătească întreţinerea. Aici nu am dreptul decât să dau exemplul meu - mie îmi place să scriu. Asta ştiu să fac cel mai bine, şi pot să o fac satisfăcător, în condiţiile în care am primit feed-back destul de bun până acum legat de asta. Asta e pasiunea mea, ca să merg pe aceiaşi termeni, la ora actuală. Sunt conştientă că şansele mele să mă întreţin din asta, să capăt un trăi decent şi să-mi păstrez coloana vertebrală la propriu şi la figurat practicând acest lucru care îmi place, sunt destul de mici. Deci spuneţi-mi, dragi specialişti în IT, ce-ar trebui să fac în cazul ăsta? Care sunt şansele mele să "îmi urmez chemarea" şi să îmi plătesc impozitele?
     Şi aici aş vrea să revin. Acum e perioada în care dăm teste de maturitate, lucrurile de care ne tot avertizează părinţii noştri, sfaturi pe care suntem prea orgolioşi să le ascultăm. Nu e vina noastră - suntem adolescenţi, e firesc să fim bătuţi în cap o perioadă.
     Acum vin lucrurile reale. Vin acele situaţii în care îţi dai seama că tot ce ai făcut până acum nu a fost decât o mare simulare. Primul job, de exemplu, în care şeful se substituie profesorului, iar acesta nu o să te înveţe şi nu o să îţi explice până înţelegi. Acum, nu numai că nu te ajută să evoluezi, ci pot să te exploateze cu cea mai mare uşurinţă şi tu nu o să îţi dai seama - eşti naiv, eşti credul, nu ştii pur şi simplu că lucrurile astea se întâmplă şi că oamenii chiar nu mai au intenţii bune pentru simplul motiv că nu e în avantajul lor.
     Şcoala de şoferi, alt exemplu. Nu îţi permiţi să nu mai fii atent, nu se mai cade să mergi din complezenţă, eşti în situaţia în care plăteşti o sumă de bani că să vină cineva să îţi explice nişte lucruri pe care trebuie să le reţii, şi repede, iar în caz contrar nu te alegi cu o notă proastă şi nu ţi se explică ce ai greşit, ci eşti penalizat pur şi simplu pentru că nu ai fost pe fază atunci şi acolo.  
     Încep lucrurile reale pentru mine şi sunt îngrozită. Nu ştiu cât o să-mi mai permit să copilăresc, să dau din cap şi să mă prefac că înţeleg - aici e locul în care chestionezi absolut fiecare idee cu care vii în contact şi nu mai iei nimic de bun. Îmi dau seama acum că sună exact că tata tot ceea ce debitez, toate aceste cuvinte pe care le auzeam din gura lui şi care mă făceau să cred că e el paranoic.
    Nu mă plâng acum, nu "la tăţi ni-i greu" e ideea pe care încerc s-o transmit. Toţi vor să câştige, inclusiv tu, iar dacă nu o să poţi să îi ajuţi, atunci o să le stai în cale şi o să fii eliminat. Nu are nimeni timp să te cheme în toamnă pentru că tu nu ai trecut examenul acum. Corigenţele astea îţi taie enorm din timp, şi n-ai idee cât de limitată e această resursă. Scriu acum aceste cuvinte pentru că încerc să mi le bag mie în cap. Ştiu că nu spun nimic nou şi că nu transmit absolut nimic pentru unii, dar lecţia pe care ţi-o da o corigenţă pe vara la extemporalul maturităţii e exact lucrul de care te avertizează părinţii tăi de când te-ai născut. Crezi că ai timp să încerci şi la anul?
 

Contractual

     Dar dacă totul e un mare contract? Poate că înainte de a ne naște semnăm un contract, ai cărui termeni nu-i aflăm niciodată. Poate că asta e explicaţia a tot ceea ce se întâmplă aici şi acum. Semnăm un contract despre care nu ştim nimic, iar incoştient ne petrecem viaţa negociind termenii. Iar în ziua judecăţii totul are sens, totul doar atunci, nimic până acolo.
     Atunci probabil sunt mai multe tipuri de contract. Adică sunt contractele simple, iar cei care îl semnează sunt oameni simpli : mulţumiţi, fericiţi, care nu cer multe şi nu oferă multe. Oameni care se mulţumesc cu o familie, cu un loc de muncă, cu o casă. Oameni care se duc la pescuit sâmbătă dimineaţă şi care merg duminică la grătare. Care îşi pun copiii la învăţat şi care plătesc impozite. Contractele lor sunt simple : fă şi tu ce poţi şi după aia mori.
    Şi mai sunt şi altfel de contracte - ciudate, alambicate, duale, hârtie scrisă într-un limbaj de lemn pe care nu-l înţeleg. Oamenii aceia se consideră ignoranţi şi îşi petrec viaţa încercând să acumuleze învăţătură care să-i ajute să-l descifreze. Ei devin acei bătrâni înţelepţi; duc o existență lungă şi grea, încununată doar de momentul în care îşi ţin nepoţii în braţe şi le explică ce înseamnă cumpătarea.
     Probabil există şi contracte în alb, şi pe acelea le primesc cei mai încercaţi dintre noi. Viaţa lor e o pendulare continuă între extreme, un şir continuu de negocieri cu instanţa superioară pe care nu o văd decât în vise. Ei se luptă mereu, dar doar cu ei înşişi, caută tipare în jur, dar lumea nu e o matriţă. Dacă al lor contract e în alb, iar ei nu ştiu, dacă fac lucruri minunate sau oribile, dacă distrug sau dau naştere - dacă ei sunt de fapt singurii care chiar au un scop? Ei sunt criminalii, inventatorii, oamenii de ştiinţă, liderii cruzi, soldaţii devotaţi, fundamentaliştii, călugării, elementele de la capetele opuse ale condiţiei umane care redefinesc, reconstituie, creează şi şterg de pe faţă pământului.
     Poate asta e motivul pentru care vrem mereu să facem ceva, poate chiar există ceva scris, concret, material care dictează ceea ce suntem; poate nu e totul chiar haos. Şi chiar dacă e doar mintea noastră încercând să dea sens hazardului, o fi incertitudinea stipulată în contract, iar toţi termenii or fi având semne de întebare?
 
   

Pe cuvânt

   Chiar nu am mai mult. Pe cuvânt că am doar cuvinte. N-am nici măcar fraze, frazele sunt nişte scorpii înşelătoare. Te mint în faţă, doar cuvântul izolat e adevăr absolut. Atunci când pui un cuvânt lângă altul şi lângă altul, fac echipă şi pun prostii la cale. Nu trebuie să ai încredere în fraze. Cuvîntul izolat, însă... Te poate izbi, ştii? În dicţionar, alături de definiţia aia a lui lungă, care îi şterge expresivitatea şi îi păstrează doar sensul; pe afişe, unde îţi  pune la îndoială percepţia; în cărţi, unde te face să crezi că nimic nu e ireal.
     Poţi să transformi tăcerea în cuvinte, întunericul, noaptea, lumina, aerul, nimicul însuşi. Cuvântul e antimaterie. Poţi să creezi un cuvânt de douăzeci şi trei de silabe în care să cuprindă toată condiţia umană. Cuvântul e filosofie. Poţi să creezi un cuvânt care să chestioneze haosul. Cuvântul e căutare.
     Şi totuşi, când moare un cuvânt? Atunci când îl spui? Sau atunci se naşte? Iar dacă modul în care articulezi sunetele articulează soarta cuvântului, atunci ce se întâmplă când te bâlbâi? Naşti cuvinte gemene. Şi probabil că atunci când nu spui ceva ce ai vrea mult să spui, înseamnă că avortezi cuvinte, ceea ce e greşit. Deci de asta trebuie să spui tot ceea ce vrei.
     De ce au început oamenii să denumească lucrurile? Mă întreb cum au pus nume pentru fiecare copac şi pentru fiecare piatră şi, mai ales, cum şi-au dat seama care e forma unui cuvânt pe hârtie? Mă întreb cum arăta prima literă.
    Chestia e că la început ai doar o frază. Şi începi să faci supă. Înlocuieşti unele ingrediente cu sinonime. Unele sunt prea dulci, şi le dai un sens contrar. Altele sunt mai înnecăcioase, aşa că le tăi mai mărunt. Altele sunt prea dure, deci trebuie să le înmoi. Şi totuşi, ai nevoie de toate, deşi poţi să supravieţuieşti şi cu puţine.
    Dar nu înţeleg cum vine, în minte ai mereu o imagine care se mişcă şi o voce care nu tace. Deci ce sunt cuvintele din mintea ta? Pixeli?
    Ale cui sunt toate cuvintele astea, nu cumva sunt ale tuturor? Şi e trist, pentru că eu doar cuvinte am. Pe cuvânt.
 

În general

    Nu e bine să generalizezi? De ce nu e bine? Pentru că fiecare individualitate e particulară. Asta nu e tot generalizare? Orice teorema matematică,  orice analiză istorică,  orice raport ştiinţific are ca scop găsirea de generalităţi. De ce să nu emiţi ipoteze generale? Pentru că există excepţii? Nu sunt atât de relevante excepţiile, şi care e logica din spatele afirmaţiei "excepţiile confirmă regulă"?

   Dihotomiile, adică clasificările conceptelor în alb sau în negru, sunt toxice, s-ar zice. Dar oare nu asta e ceea ce facem? Asta face educaţia din noi, ne învaţă să căutăm tipare şi şabloane care să se aplice în general. E curios, e paradoxal, că fiecare particularitate a unui individ intră mereu sub o categorie. 

    Oamenii nu sunt tipologii. Chiar nu sunt? Adică nu e fiecare individ purtător a cel puţin o infinitate de etichete? Cărţile pe care le citeşti, filmele, cu toate personajele lor, complexe sau liniare, au voie să prezinte tipuri umane. Şi eu cred că nu e firesc să spui că în afară cărţilor, oamenii nu au voie să fie văzuţi că tipuri umane. 

    Fiecare persoană pe care o cunosc acţionează tipic ei, dar acest tipic nu se rezumă doar la acea persoană. Cu toate că nu poţi afirmă că e general valabilă o anumită caracteristică, asta nu înseamnă că nu intră sub un numitor comun raportat la o masă mai mare. Suntem cercuri care se întrepătrund cu alte cercuri, care, la rândul lor, împart fragmente cu alte cercuri - nu e asta generalizare? 

    Dacă nu suntem tipologii, atunci ce suntem? Unici? Oare unicitatea nu e, la rândul ei, o suma de multiplicități? Un mozaic e format din bucăţi de sticlă de culori diferite, iar atunci când separi culorile, diluezi identitatea acelui mozaic; acesta îşi păstrează identitatea în timp ce o împarte. La fel, atunci când cunoşti bine un prieten, spre exemplu, te aștepți de la el să reacționeze într-un anumit fel, deci în general ştii că se aplică ceva specific. Când separi fiecare specificitate din personalitatea prietenului tău, le poţi pune pe fiecare în căsuțe separate într-un tabel cu reacții general umane. Deci cum poţi să spui că nu eşti o tipologie?

     O idee e mereu o generalizare, deci să generalizezi înseamnă să gândeşti. Tot aşa, să etichetezi înseamnă să înţelegi, acestea sunt procese mentale sănătoase, iar a spune că generalitățile sunt false e că şi cum ai spune că nu generalizezi niciodată... A, stai. Ups.

Irelevant

      Mă obsedează ideea că o să îmbătrânesc. Până şi conceptul de adult mă face să-mi pun întrebări asupra a ceea ce o să pierd inevitabil în timp. Că o să-mi iasă din cap toate lucrurile care mă definesc şi de care sunt mândră, cumva, acum, că o încetez să gândesc şi să caut tipare în lumea din jur, că o să devin preocupată, că toţi oamenii mari, de prostiile mici şi irelevante care nu nimic mai adânc în ele. Mi-e frică să nu devin şi eu irelevantă. O să încetez, cu timpul, să mai caut rostul vieţii? Chiar ne înghite pe toţi inerţia la un moment dat, chiar renunţăm la vise, chiar ne contopim cu societatea şi ne lipim valenţelor comune ale problemelor cotidiene, totul fără drept de apel? Suntem nişte pete pe haine care ies la spălat,  lumina care se stinge atunci când cade cortina? Asta înseamnă să devii normal?
      De ce se adună oamenii la înmormântări? De ce simt că trebuie? Oamenii ştiu, adânc, în conştiinţă, că toate vieţile se intersectează cumva. Moartea nu ia pur şi simplu pe cineva şi lasă pe altcineva pentru că tocmai în acea mică distanţă dintre a fi luat şi a fi lăsat, marile schimbări se petrec. Deci suntem interconectaţi. În sensul ăsta, scopul nostru în viaţă este să ne angrenăm cât mai febril în mecanismul ăsta mare care se cheamă umanitate. Atunci ce rămâne din individualitate? Mai are rost să te chinui să fii diferit şi original şi independent dacă, la urma urmei, eşti dependent de tot ce te înconjoară din momentul în care deschizi ochii până în cel în care îi închizi de tot?
     La urma urmei, mai are rost să pui întrebări când ţi-e aşa silă de răspunsuri? Ne distragem atenţia de la toate acestea refuzând să privim prea departe. De asta când eşti tânăr te gândeşti doar la ziua de azi, când eşti matur te gândeşti la cea de mâine, iar când eşti bătrân te gândeşti doar la cele în care erai tânăr.
    Suntem entităţi individuale doar cât suntem tineri. După aceea devenim parte a ceva. Devenim profesori, devenim dulgheri, devenim ingineri, devenim ceva dintr-o categorie. Căpătăm o indentitate pierzând o identitate. Şi vine problema a ceea ce lăsăm în urmă. Pentru că aici e urât de tot, că nu prea lăsăm nimic. Copii? Au şi ei identităţile lor. Cărţi, clădiri, picturi, desene, scrieri, creaţie? Fragmente din noi pe care nu le înţelege niciunul în felul în care le-am exprimat noi, le înţelege în felul în care se exprimă el, în contextul în care tot ce trece prin fitrul subiectivităţii iese ciuruit.
    Ce e de făcut? Nimic. Întoarce-te înapoi la planurile pe diseară, adu-ţi aminte ce ai de făcut mâine, plăteşte rata şi gândeşte-te la concediul următor. Cumpără pâine. Fă tot ce trebuie, lasă-te prins în reţea. Trăieşte-ţi felia de relevanţă.