Scenariu

    Probabil nimic din ceea ce crezi acum nu o să mai trezească nimic în tine peste câţiva ani. O să te schimbi, probabil radical, în rău, în bine, în ceea ce o să simţi tu că vrei să fii. O să iei decizii constant, o sumă mare de decizi. Vei susţine cu tărie o cauză, vei fi tânăr şi vei crede orbeşte. Vei trece de la nepăsare la repulsie apoi legat de acea cauză. Vei empatiza, real sau disimulat, cu ceea ce se petrece în jurul tău.
      Vei fi revoltat, vei fi confuz, vei fi indiferent. Cortina va cădea peste o grămadă de oameni din viaţă ta. Îţi vei da seama, la un moment dat, că rezonezi cu anumite persoane doar atâta timp cât eşti pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Apoi veţi evolua în direcţii diferite. Şi e perfect firesc. Dacă am putea să vedem legăturile dintre oameni că nişte fire ataşate de corpurile lor, am realiza toată reţeaua asta de relaţii e cel mai efemer dintre lucruri. Totul se rupe şi de desface la un moment dat, şi nu e nimic greşit în asta.
     Şi vei ajunge apoi la acel moment din viața ta când îţi vei da seama că nu ai timp. Vei pune capul pe pernă noaptea -  zile trecute fără noimă - şi te vei întreba ce tot faci. Probabil atunci te vei panica, dar nu va ţine decât în intervalul de dinainte să adormi, pentru că a doua zi o să aducă mult prea multe responsabilităţi că să mai lase loc de momente de introspecţie.
     Apoi vei fi plictisit. Ţi se va părea că fiecare zi se repetă în acelaşi tipar care seamănă cu cel de dinainte, te vei învârti la infinit în acelaşi cerc banal şi monoton, contrariat, prea plictisit pentru a păstra, prea lipsit de energie pentru a schimba  ceva.
     Apoi vei fi înţelept. Îţi vei da seama că viaţa e ca un mare banc, că tot timpul până atunci ai căutat poanta, încercând să găseşti frază supremă pe care să o transcrii în acţiuni în aşa fel în cât tot textul de până atunci să aibă sens şi însemnătate. Vei realiza că ai tot redactat un mare lanţ de promisiuni, lucruri pe care ţi le-ai promis ţie, în secret, sau celorlalţi, mai mult sau mai puţin direct. Căutăm promisiuni în tot ceea ce începem. “A fost odată că niciodată” – te rog, spune-mi  o poveste care să merite timpul meu. Nu am timp. Un lucru îţi atrage atenţia dacă îţi promite ceva. Fiecare început de carte, de film are nevoie de introducerea aceea care să te ţină acolo şi să te facă să-ţi pese.
     Şi la sfârşit cum vei fi? Împlinit? Rareori. Vei fi un automat ambulant de sfaturi, le vei oferi cu generozitate tuturor, cerute sau nu. Vei vedea în jurul tău  acelaşi ciclu, aceleaşi credinţe orbeşti, aceleaşi cercuri, aceleaşi promisiuni. Vei încerca să-i ajuţi să-şi găsească poanta de final pe toţi cei a căror poveste e similară cu a ta. Apoi îţi va expira timpul şi va cădea cortina. Şi îţi va fi frică de momentul în care va cădea cortina, din nou, lucru firesc, dar iraţional. Nu vei trăi ca să experimentezi moartea. Când ea va fi acolo, tu nu vei fi. În sensul ăsta, cortina nu va cădea niciodată. Şi totuşi, vine întrebarea, al cărei răspuns e la fel de nesatisfăcător chiar dacă e pozitiv sau negativ  : şi dacă nu primeşti aplauze?

Subiectiv

       Nimic nu e obiectiv vreodată. Suntem creaturi afective, suntem suma experienţelor noastre anterioare, ne formăm o părere, o atitudine faţă de un lucru fără a şti ceva despre el în mod necesar. Primul impuls al creierului nostru în momentul în care îi apare ceva nou în faţă este de a-l compara cu ceva văzut anterior.  Atunci, el încearcă să facă legătură cu evenimente din trecut care să aibă ceva similar pentru a şti cum să anticipeze comportamentul acelui lucru în viitor. De asta ne este frică de necunoscut, pentru că nu reuşim să anticipăm următoarele acţiuni, deci nu suntem pregătiţi să reacţionăm. Tot de asta reacţionăm ciudat faţă de unele fenomene deoarece avem o imagine anterioară distorsionată. De asta am vrea parcă puţin să înceapă WWIII, pentru că singurele noţiuni pe care le avem despre război vin din filmele romanticizate pe care le-am văzut, sau de la străbunicii noştri, ale căror poveşti din armată ne-au făcut să îi urcăm pe un piedestal. Şi asta e explicaţia, deoarece în acel moment nu te gândeşti la consecinţele a ceea ce îţi doreşti. Războiul e urât şi crud şi are consecinţe care se întind pe decade, dar tot ai vrea să vezi un pic ce înseamnă, ca în filmele acelea cu trenul şi peronul şi batista care flutură din mâna tinerei  înlăcrimate. Ca să nu mai zic de buncăr…
        Iar percepţiile noastre sunt extrem de limitate. Toate obiectele cu care vine omul în contact într-o viaţă, limitat la perioada de timp şi la regiunea în care trăieşte, reprezintă o perspectivă foarte îngustă raportat la totalitatea obiectelor existente. Aşa că e firesc să avem tendinţa să folosim cuvinte mari pentru idei mici, să ne plictisim, să căutăm lucruri extreme şi neobişnuite şi să avem impresia că nu se întâmplă nimic.
       Dar asta nu înseamnă că nu venim în contact cu foarte multe. Dimpotrivă, ne bombardează zilnic din ce în ce mai multe informaţii, iar a le prelucra şi a le înţelege pe toate nu este numai imposibil, ci şi nebunesc.  Aşa că mintea noastră lucrează în consecinţă : categorizeaza oameni şi îi încadrează în tipologii. Exemplu, întrebare de 100 de puncte : “crezi în Dumnezeu?” E ca şi cum un om orb te întreabă dacă eşti alb sau negru. Vrea să te localizeze undeva, să te eticheteze progresiv că să îşi contureze o idee despre tine, să ia toate informaţiile pe care le are despre albi sau despre negri şi să ţi le lipească pe frunte. Despre cât de etică este etichetarea oamenilor, asta e o altă discuţie.
         Aşadar, e o tâmpenie să te aştepţi la obiectivitate sau să pretinzi că poţi să o oferi. Poţi să te apropii de ea, poţi să tinzi către ea, dar nu poţi să o atingi. În aceeaşi categorie intră şi toleranţa. Într-o lume în care se discută de concepte democratice şi de egalitate, încă suntem în situaţia în care putem doar disimula toleranţa. Iar lucrurile probabil n-o să se schimbe prea mult, pentru că ăsta e felul în care merge creierul nostru.
       E minunat, tot paradoxul ăsta pe care îl purtăm în noi. E minunat cum tot ceea ce facem e şi rău, şi bun, şi explicabil.
      
      

Acasă

   Ce e acasă? E acasă unde te-ai născut, e acasă locul unde stai, e acasă locul în care te duci în vacanţă? Ce înseamnă acasă, de fapt? E locul acela confortabil şi protejat, unde te simţi liber şi în siguranţă? E acasă, de fapt, o persoană? Ce e un cămin şi de ce e aşa important?
    Am schimbat o grămadă de domicilii, am trecut prin o mie de case şi cu mi-am dat seama niciodată dacă sunt acasă. Nu mi-am găsit locul, încă nu mi-l găsesc, aştept zile întregi că să ajung undeva şi când sunt acolo îmi dau seama că vreau să plec, nu ca să fiu în altă parte, ci doar ca să nu fiu acolo. Cum o să-mi dau seama când mi-am găsit locul? O să mă simt într-un fel anume, o să mă lege de acel loc dorinţa de a mă întoarce? Sau doar o să mă ataşez afectiv de el? Sau o să mă întorc pentru că lucrurile mele sunt acolo?
    Nu mi-am creat conceptul de cămin în minte. Am ajuns să cred că locul meu e acolo unde o să devin cine vreau. Probabil o să mă simt în siguranţă în locul care o să-mi ofere răspunsuri şi perspectivă. Poate o să mă simt protejată într-un loc pe care o să îl deţin. Actul de proprietate e certificatul de acasă pe care îl caut? Dacă nici măcar acela nu e? Dacă nu o să simt asta nici atunci?
    Poate locul meu e pe drum. Poate că în toate momentele când o să caut locuri, o să caut, de fapt, doar procesul de tranziţie în sine. Poate de fapt dependenţă transformă un loc într-un cămin? Adică o să mă simt acasă doar atunci când o să am o familie încropită undeva? Chiar sunt toate răspunsurile mele aici, în conceptul de familie în care mi-am pierdut toată încrederea?
   O să vină aşa, că o revelaţie, ca un sentiment nou şi pe care o să îl indentific imediat, impresia că mi-am găsit locul? Probabil. Am toată speranţa în asta. Am toată speranţa că la un moment dat o să cobor din maşină şi o să trag prima gură de aer şi aerul o să vibreze. O să ascult liniştea aia, dar nu linişte în sensul de lipsa sunetului, linişte în sensul de armonie, de conexiune între mine şi acele coordonate geografice. Se spune că apartenenţa nu ţine de o porţiune de sol, ci de o porţiune de suflet. Să fie oare aşa? Eu sper să fie...

Toate-s vechi și nouă toate

     În fiecare zi, în medie de cam două-trei ori, îmi tot iese în cale ceva care să îmi amintească de grelele  vremuri care or să vină. Tot apare câte ceva, câte cineva care să îmi tulbure toată liniştea, şi aşa fragilă şi vai de mama ei, şi să mă facă să mă întorc din nou la urâta, deprimanta şi vechea chestiune legată de viitor. Nu cred că am fost la vreun punct în viaţă mea mai confuză de atât - şi eu sunt cea mai confuză persoană din lume, încântată de cunoştiinţă. Şi e frustrant, al naibii de frustrant că nu reuşesc să mă concentrez pe nimic. Exact în momentul în care îmi vine, când simt că l-am atins, că îl ţin bine în mână, puf!, se duce, ca şi cum nu ar fi fost, că şi cum nici n-ar putea să fie. Nu ştiu ce o să fiu, nu ştiu ce o să fac, nici nu prea mai sunt sigură cine sunt.
       Mă las antrenată de toată presiunea asta, ceea ce am urât cel mai mult toată viaţă şi de care am încercat, fără şansă, continuu, să mă lepăd. Am făcut toată viaţă "ce trebuie", deşi am înghiţit în sec de fiecare dată când am făcut-o. Am încercat să împac mereu pe toată lumea, să fac alegerile bune pentru toţi, să mă ridic la aşteptări, să mă apropii cât mai mult de perfecţiune. Mi-am dat seama în fiecare clipă că toate astea m-au făcut să pierd câte ceva din mine, chiar dacă m-am chinuit să rămân cine sunt. Goana după note mari, goana după diplome, goana după apreciere, după modele - nu m-am întrebat niciodată pentru ce. Pentru mine, teoretic... Teoretic. Nu a fost niciodată pentru mine. Cum o să reuşesc eu, în puţinul timp care a rămas până la marea decizie, să îmi dau seama care e marele răspuns la marea întrebare?
      Am încercat mereu să învăţ, să înţeleg, să cunosc, să caut, să îmi pun totul în cap în sertăraşe mici, să ordonez tot, să fie albul alb şi negrul negru, şi reuşeam, serios că reuşeam. Totul era atât de clar şi limpede atunci când nu mă gândeam la el... Dar a venit şi timpul analizei, când a trebuit să mă uit în sertăraşele alea şi să îmi dau seama că nu au existat niciodată sertăraşe, pur şi simplu aruncam toate informaţiile care treceau prin mine într-o pubelă mare de tot, unde era un malaxor nesimţit care le întorcea frumos pe toate, reţeta perfectă pentru haosul absolut.
      Realizez că am fost şi o să fiu toată viaţa o frustrată. Da, exact aşa. Pentru că o să caut mereu răspunsuri şi pentru că ele o să vină mereu sub formă de întrebări. Pentru că o să caut mereu să fiu morală, onestă, sinceră, şi pentru că nimic nu e aşa în viaţa reală. Nu, viaţa reală e de fapt un ghem mare de fire care se tot înnoadă şi se rup şi se întind şi nimic nu are o ordine, o logică, nu are un tipar; e o masă uriaşă de hazard şi de absurd şi încă nu am văzut nimic. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu, în primul rând despre mine. Ce ştiu eu să fac? Singurul lucru care mi-e clar e că vreau să plec, să fug, să schimb ceva, şi tare m-ar mai ajuta să ştiu unde şi ce anume. Ce simplu ar fi dacă mi-ar spune cineva, pur şi simplu, ce să fac. Dar nici asta nu e bine, nu ascult niciodată pe nimeni. Şi când orgoliul prostesc se îmbină cu confuzia supremă, haosul atinge stadiul de sublim.
      Şi totuşi sunt optimistă. Nu cred că o să am o revelaţie la un moment dat, nu o să plouă cu răspunsuri şi adevăruri absolute într-o zi. Poate trebuie totuşi să caut în continuare. Poate răspunsul e de fapt mai simplu decât am crezut. Poate că o să şi  schimb vreo două-trei-patru mii de răspunsuri până o să ajung undeva. Poate că e normal să nu ştiu ce vreau acum. Am încredere că o să recunosc răspunsul acela când o să îl văd, că o să îl leg fedeleş şi o să îl pun într-o cuşcă. Singurul lucru clar e că acum e vremea egoismului, acum e momentul în care chiar nu trebuie să mă întreb pe nimeni, să-mi iau orgoliul care m-a târât în toate tâmpeniile de până acum şi să îl supun unui interogatoriu. O să scot de la el toate răspunsurile. Negru pe alb, dacă se poate.

   
    

Vid

        Aş vrea să îmi golesc capul. Aş vrea să scot rând pe rând fiecare emoţie pe care am trăit-o vreodată. Iar când totul va fi inexpresiv, să elimin toate senzaţiile, una câte una, până când nu va mai fi nimic de perceput. Apoi aş vrea să dispară fiecare imagine, una după alta, până când nu va mai rămâne nimic bidimensional. Atunci va rămâne doar întuneric, iar pe măsură ce continui, să nu mai percep nici întunericul. Încet, totul să se împrăştie şi nu rămâne nimic, e linişte, e vid, iar nimic din ceea ce sunt eu nu mai e acolo. Acum nu sunt nimic.
      Acum aş vrea să mă dedublez, să ies din mine. Să pot să mă văd, aşa cum stau dreaptă aici pe scaun. Aş vrea să plec, să ies şi să văd, pur şi simplu, să văd absolut tot. Acum nu aş vrea decât să percep fiecare imagine, fiecare senzaţie din lume. Ca şi cum lumea ar fi o poză în relief, şi eu nu pot decât să o privesc. Nu vreau să o înţeleg, am petrecut o eternitate încercând să înţeleg totul. Nu. Vreau doar să fiu acolo, oriunde, peste tot, pasivă şi lipsită de relevanţă. Aş vrea să simt fiecare textură, să dau totul pe repede înainte şi să văd cum se schimbă fiecare element din decor.
       Acum aş vrea să nu fiu nimic. Să fiu aerul însuşi, şi nici atât, să devin pur şi simplu ceva static, dar să nu stau, să mă deplasez, dar fără să mă mişc, să simt, dar fără să înţeleg. Acum aş fi totul. Aş putea să fiu pământ, să curg, să plutesc, să mă dezintegrez, să fiu materia în toate stările de agregare, sau să fiu imaterială. În momentul asta, n-aş mai vrea nimic. Aş putea să mă întorc înapoi în mintea mea, să chem fiecare amintire pe care am alungat-o, să readuc fiecare moment de care am scăpat, să primesc înapoi toate ideile care s-au dus, să fiu încet, încet, din nou ceea ce sunt. Aş putea... Aş putea să mă întorc înapoi aici, să îmi simt din nou mâinile şi capul, iar în capul meu să nu se fi schimbat nimic. Doar că s-a făcut linişte. S-a făcut atât de linişte... În mintea mea totul se va fi propagând acum în cercuri concentrice perfect ritmat, iar eu voi fi simţit în sfârşit pace. Aş vrea să se fi schimbat ceva. Şi tot să nu fi înţeles nimic.

Retrospectiva de marți

   M-am născut într-o zi de marţi. Şi îmi amintesc perfect lucrul ăsta, era februarie şi zăpadă, iar atunci când păşeai se auzea mereu: "marţi-marţi, marţi-marţi". Afară era frig, dar nu tare, era genul acela de frig cât să îţi facă nasul roşu şi să îţi tremure doar un pic mandibula, iar picioarele să îţi fie amorţite doar la degetele mari. Sunt aproape convinsă că era destul de însorit. Asta doar dacă  nu era noapte, pentru că asta ar fi schimbat cu totul povestea. Ideea e că sigur era marţi.
    Zilele de marţi sunt cele mai bune. De la o zi de marţi nu ai aşteptări. Nu e că o zi de vineri. Toată lumea iubeşte vinerea, deşi de cele mai multe ori se termină aşa, fără nici o satisfacţie în afară doar de cea dată de faptul că a două zi va fi sâmbătă. Nici sâmbătă nu prea o agreez, mă enervează prin simplul fapt că precede duminică, ziua aia care se află chiar înainte de luni. Toţi avem planuri începând de luni. Dar tocmai aici vine partea faină a zilei de marţi : te-ai obişnuit deja cu ideea că nu o să faci nimic nici săptămâna asta. În cazul în care deja te-ai convins că o să faci ceva, atunci e perfect. Ai timp berechet. Nu e că şi cum ar fi deja miercuri şi mijlocul săptămânii şi e clar că nu ai reuşit să ajungi nicăieri şi nu mai are rost să te apuci.
   Şi cum spuneam, era marţi. Îmi amintesc bine că era o zi minunată. Pur şi simplu. Te uitai în calendar şi vedeai cifrele acelea minuate, rotunde, grase, roşii : "douaazeeci februaarie". Sună atât de perfect şi rotund, era ca şi cum ai fi vrut să îţi scrii acele litere pe retină, să le vezi mereu, atâta erau de minunate, rotunde, grase şi roşii. Şi nici nu părea genul acela de zi pe care îl aşteaptă mereu babele, "da, maică, parcă se mai încălzeşte, de-acu vine primăvară". Nu. Nu vine deloc primăvară. Nu. E încă zăpadă şi zăpada încă scârţâie. Nu e ud, nu plouă, nu e noroi peste tot şi soarele nu e chior şi enervant. Nu, e încă iarnă şi soarele străluceşte cum n-a strălucit niciodată, şi, dacă te uiţi atent, are o culoare blond patinat, ca părul rusoaicelor. Iar cerul e opac. Sunt sigură de asta, aşa e mereu de ziua mea. Îţi lipeşti nasul de geam şi vezi că urmele din zăpadă de ieri încă-s acolo, iar când ieşi afară, poţi să spargi crustă de zăpadă şi piciorul îţi intră adânc-adânc, până aproape de genunchi. Aşa că te aşezi pur şi simplu în fund pe zăpadă şi te uiţi la aburul pe care îl face respiraţia ta în jur, gâfâi şi îţi simţi obrajii cum ard, iar nasul nu îl mai simţi. Te gândeşti dacă nu cumva a căzut. Aşa că îţi scoţi mâna din mănuşă udă, te uiţi la degetele roşii, fierbinţi şi ude şi îţi atingi faţă îngheţată. Toate-s la locul lor.
   Da, exact aşa îmi amintesc că era ziua în care m-am născut. Sau poate nu era chiar acea zi de februarie? Nu, probabil era altă zi. Cert este că era o zi de marţi. Şi eram copil.

Orgoliu

   Singurii oameni pe care i-am admirat vreodată erau dintre cei mai orgolioşi. Orgolioşi, nu mândri, nu vanitoşi. Pur şi simplu oameni care se dau cu capul de pereţi şi care luptă împotriva curentului pentru că aşa li se pare firesc, pentru că ei nu înţeleg ce înseamnă să pleci capul. Şi eu sunt o persoană orgolioasă şi recunosc că am investit mult timp şi energie în a-mi păstra o anumită imagine de sine, cu riscul de a părea încăpăţânată sau bătută în cap. Dar, din nou, mi s-a părut mereu că fac ceva firesc. A fi definit de orgoliu nu e neapărat un lucru bine văzut, dimpotrivă, se spune că orgoliul izvorăşte din prostie, se spune că e bine să fii modest. Eu cred că modestia e cea mai ipocrită formă de orgoliu. Sau poate am eu o părere greşită despre modestie. Poate confund puterea interioară cu orgoliul, deşi nu am cunoscut oameni cu adevărat puternici, ci doar oameni orgolioşi...
   Orgoliul se rezumă la libertate, acolo îşi are rădăcinile şi tinde înspre aceasta, formând o buclă de îndărătnicie care nu duce nicăieri, dar care se învârte mereu şi mereu şi te ţine la suprafaţă, care nu te lasă să te scufunzi în groapă banalității şi a anonimatului. De asta, poate, chiar şi numai în capul tu, eşti conştient de ceea ce eşti, eşti o persoană completă, cu calităţi şi defecte, căci nimeni nu îşi ştie mai bine defectele decât un orgolios. Un orgolios e suspicios la orice laudă şi rareori ştie să primească un compliment. Poate, de fapt, asta e motorul dezvoltării personale, conştientizarea faptului că poţi să fii mai mult decât eşti. Poate chiar această e barca de salvare a oamenilor cu valori absolute, care sunt mereu pe punctul de a da cu capul de un prag doar pentru că se agaţă de astfel de idei abstracte. E fascinant la ei modul în care reuşesc să ţină acest abstract laolaltă, că şi cum ar fi un gaz, iar ei îl ţin strâns în borcanul lor şi, din când în când, desfac filetul şi îl arată oamenilor cu care vin în contact, îi testează, iar dacă li separe că acea persoană îşi bate joc de substanţa lor preţioasă, închid repede filetul, eventual mai pun un capac, petrecându-şi următoarele momente lucrând la construirea măştii de aroganţă studiată şi sarcasm care să acopere pierderile şi să nu lase să se vadă mai mult decât merită.
    Orgolioşii, sunt, totuşi, capabili de ataşamente emoţionale foarte puternice, de pasiuni duse până la dependenţă, deoarece în momentul în care găsesc persoana cu care reuşesc să fuzioneze, reuşesc să transforme toată acea energie stocată într-o legătură atât de transparenţa şi de caldă, încât pare că s-au creat o mie de poduri, subterane şi supraterane, pe care nu le poate distruge nimic. Ogoliosii sunt rareori dezamăgiţi.
    Am ajuns la concluzia că a renunţa la orgoliu înseamnă a scoate din mintea mea tocmai acea fâşie care mă face om... Sunt vrăbiile orgolioase? Pentru că, atunci când pun capul pe pernă şi închid ochii, singurul lucru pe care îl am, de fapt, e orgoliul meu.