Mentenanță

   Creierul meu e 'under maintenance' în perioada asta. Mă contrazic de atât de multe ori pe zi încât e fascinant. Nu reușesc să mă adun, în sensul că n-am efectiv timp să imortalizez vreo scenă singulară și izolata din mintea mea. Nu e timp, nu stă pe loc. E ca și cum ai încerca să faci o poză unei străzi aglomerate. E așa un zgomot și așa o harababură încât îmi place. Tot haosul din mintea mea n-a sunat niciodată mai frumos. Toata agitația pe care o port n-a fost nicicând mai armonioasă.

   Credeam că oamenii nu se schimbă. Eram convinsă. Ne schimbăm prietenii, trăsăturile, obiceiurile, dar fundamental rămânem la fel mereu. Realizez că era o tampenie. Nimic mai fals. Eu mă schimb fundamental la fiecare două ore. Și mă copleșește, dar imi place, îmi place al naibii de mult. 

    Mă simt un alt om, deși arăt la fel și vorbesc la fel și reacționez la fel. Inițial, am crezut că poate mă maturizez, îmbătrânesc, că în sfârșit își spune cuvântul vârsta din buletin și toate responsabilitățile și așteptările care vin odată cu ea - dar nu e așa. Mă simt de parcă devin mai copil. De parcă traiesc acum copilăria pe care n-am trăit-o suficient sau complet cât am fost mică.

    Zilele trecute am auzit o conversație între două bătrâne în stație (se întâmplă atâtea lucruri în staţiile de autobuz; o să-mi scriu lucrarea de licenţă din asta). Una dintre ele avea o fustă neagră şi spunea că 'A, uite, iar e vineri' şi cealaltă 'Da, trece prea repede timpul. Aşa spuneau bunicii mei că o să fie. Zilele par ore şi lunile par săptămâni atunci când se apropie'. Cealaltă avea o bluza roşie. Părea foarte afectată şi a clătinat gânditor din cap. Eram intrigată. Cucoanele alea nu voiau să spună ce se apropie. Nu-mi doream nimic altceva în secunda aia decât să ştiu ce se apropie. N-am mai rezistat: 'Mă scuzaţi că mă bag... am auzit ce vorbeaţi. Când se apropie ce?' La care cucoana cu fusta neagră mă priveşte cam strângând din buze, că deh, aşa-i privesc cucoanele pe ăştia mai mici şi mai proşti, şi-mi zice: "Sfârşitul lumii, maică". 

    Probabil înainte nu m-ar fi interesat. Poate înainte mi-aş fi văzut de treaba. Cu siguranţă înainte mi s-ar fi părut absurd. Dar acum nu mai era 'înainte' şi mie mi se părea fascinant; eram fascinată de reacţia mea şi de ideea că am fost atât de matură şi de serioasă până acum încât probabil am ratat o grămadă de alte prostioare de tipul acesta, prostioare frumoase şi... magice într-un fel absurd şi adorabil. 

    Înainte de asta, am avut altă revelaţie. Am văzut o bătaie adevărată. Eram într-o crâşmă de lângă o piaţă, total irelevant deocamdată cum am ajuns acolo şi de ce. La televizor suna tare un meci, era dimineaţă pe la 9 şi afară începea zăpuşeala greoaie a unei zile nesuferite de vară . La tejghea era un nene care ne cunoştea. Vorbise cu noi, îmi spusese cum şi-a rupt şi el mâna (aveam mâna în ghips pe atunci), povestise despre fiica-să şi despre cum se dă ea în pantă cu bicicletă şi despre alte chestii puerile şi drăguţe pe care le spun oamenii care au copii. În timp ce stătea el la tejghea, a venit un alt domn şi a vorbit cu el. Nu auzeam ce vorbeau, nu părea interesant până în momentul în care bărbatul a ieşit de după tejghea şi s-a apropiat de celălalt, care la scurt timp i-a tras un pumn în gură. Cel lovit era pe jos şi se uita uimit în sus, semn că nu se aştepta. Celălalt i-a mai tras şi o pereche de şuturi în burtă şi a pus mâna pe un scaun, pe care l-a ridicat şi l-a pus înapoi repede, într-un moment de luciditate care l-a scutit, probabil, de o diferenţă mare de timp petrecut în puşcărie. După ce realizează că mişcarea cu scaunul nu e chiar cea mai bună opţiune a lui, iese furtună din local, având câte ceva cu mamele tuturor celor prezenţi pe o rază de 100 de metri.

    Acesta a fost rezumatul  marelui eveniment care mi-a declanşat mie criză de identitate. Acum sunt intenţionat atât de dramatică, deşi în mintea mea întâmplarea chiar a fost un adevărat tsunami. 

   Poate domnul bătut era obişnuit să şi-o mai ia în bot din când în când. Poate celălalt tip îi era chiar prieten şi au băut o bere împreună după ce s-au împăcat... N-aveam de unde să ştiu acele lucruri şi nu păreau să conteze. Eu eram şocată cum nu mai fusesem niciodată. Nu puteam să vorbesc, mă uitam în gol, iar stomacul îmi era undeva  mai jos de urechi. În capul meu, în schimb, era foarte interesant ce se întâmpla. Era tabăra 'Cristina înainte': "adună-te, e doar un pumn, n-ai mai văzut bătaie până acum?" şi tabăra 'Cristina nouă': "ce se întâmplă cu tine? acolo era sânge adevărat şi vânătăi şi, cu puţin efort, câţiva dinţi pe jos, cum să te aduni după asta?"

   Întâmplările astea două au făcut zgomot în mine pentru că, ştiţi voi, e vacanţă, am mult timp liber, nu prea dorm şi gândesc mult mai mult decât e necesar. 

   Acum, că am ajuns aici, s-ar putea spune că observ că e puţin absurd în spusele mele. Culmea, până şi asta îmi place. Nu mă mai opresc să mă gândesc 'e suficient de deşteaptă treaba asta?' sau 'cât de profundă par dacă zic asta?' Am reuşit, cumva, să scap de toată cenzura pe care mi-am autoimpus-o prin gândirea mea bătrânicioasă şi 'matură'. 

    Mă simt de parcă aş fi un şarpe şi acum am o piele nouă.

    Sau e că şi cum lucrurile arată altfel pentru că le privesc eu altfel.

    Nu ştiu dacă e tot în capul meu sau dacă chiar se schimbă ceva. Totul arată diferit şi mi se pare că parcă nu mai am acei ochelari de cal... am alţii noi acum!

    

Atâta grație

    Sunt neîndemânatică. Mereu am câte o vânătaie care apare de nicăieri de la lucrurile de care mă lovesc, mereu mă simt prea mare ca să mă strecor printre obiecte fără să iau ceva înainte sau să calc pe cineva pe picior. Mă împiedic și pe suprafețe perfect drepte și dau peste colțuri de mese sau obiecte de mobilă care parcă nu erau niciodată acolo. Cred că am crescut prea repede la un moment dat și încă n-am reușit să apreciez dimensiunea nouă pe care o am acum. Sunt la fel de înaltă din clasa a VI-a, și totuși am încă impresia că am tot un metru și jumătate. În mod normal, nici un fel de obiect casant nu e în siguranță pe lângă mine, ca să nu mai zic ca sunt expertă la "reparat" toate dispozitivele din lumea asta, începând cu telefoanele, cărora le-am pierdut de mult șirul. Cu toate astea, cumva toate obiectele pe care le-am stricat au fost înlocuite în moduri pe care nu mi le explic. E ca și cum materia circulă sau care se reînlocuiește în mâinile mele și parca mereu apare ceva nou în loc, material nou de stricat.

   Grația clar nu e trăsătura mea definitorie, iar atunci când încerc să par feminină și sofisticată de obicei fac câte o prostie sau spun ceva nelalocul lui și stric tot tabloul pe care mă chinui să-l alcătuiesc. Așa că am încetat să mai încerc. Prefer sa folosesc doar lucruri foarte solide, eventual rezistente la apă, foc și presiune. Prefer să nu încerc sa par ceva ce nu sunt și să mă rezum la statutul meu de elefant în magazin de porțelanuri. Soluția excelentă pentru haine care nu se pătează în primele cinci minute e compusă din pantaloni negri care nu se murdăresc niciodată și bluze maro anti-pete de cafea. Și o altă lecție pe care am învățat-o în modul dificil - nicio haina alba. Niciuna, niciodată, vreodată. Cred că aș putea să scriu un almanah, chiar două, cu soluții în chestiuni jenante. Acesta e domeniul meu, ofer gratis expertiză, aștept întrebări și dau cele mai eficiente soluții, toate testate de profesioniști. 

    Ai uitat iar cheile după ce ai spus de 15 ori ca e foarte important sa nu le uiți? Nici o problemă. Experții non-britanici spun că cel mai sigur mod sa nu le uiți e sa iei cheile în mână cu cel putin două ore înainte și să le ții până în momentul în care pleci. 

   Ai spart iar un pahar, o oglindă și ecranul la telefon, toate în aceeași zi? Uită de griji. Studiile au arătat că singura soluție în astfel de cazuri e sa ții fiecare obiect de sticlă, ceramică sau porțelan pe care îl atingi cu ambele mâini și să mergi foarte încet, uitându-te atent la el pe toată durata transportului. Notă: e foarte important ca în timpul procesului să nu dai cu capul de obstacolele din față. E de o importanță vitală - am dovezi-cucuie solide.  

   Gama mea de sfaturi oferă soluții dintre cele mai variate: cum sa nu îți mai lași două zile telefonul pe silențios, cum să nu mai calci pe telecomandă, cum să nu uiți la ce ora e întâlnirea importanta pe care evident că n-ai notat-o, cum să nu-ți mai dai cu părerea în împrejurări delicate și, foarte important, cum să nu-ți mai cumperi "lucruri drăguțe". Dacă te-ai săturat ca oamenii sa-ți zică "nu trebuie decât să fii puțin mai atentă", "trebuie doar sa te concentrezi un pic" sau "ai și tu un pic de grija", întreabă-ma pe mine. Am răspunsuri la toate întrebările tale.

     Așadar, dragi împiedicați, îmbrățișați-vă dizgrația! Intrați în conexiune cu elefantul din voi! Fiți una cu amețeala voastră! Nu va mai faceți griji legat de lucrurile pe care le distrugeți - sunt doar obiecte, nu contează cât de scumpe sau de importante sunt. Râdeți de prostiile pe care le faceți; sănătatea voastră mentală e mai de preț decât orice telefon pe care-l scăpați în budă sau orice vază care vă mai cade, din când în când, din mână.

Cu plăcere

   Scopul final al omului nu e nici măcar fericirea. Scopul final al omului e plăcerea. Răstorni munţi şi calci pe cadavre pentru a face lucrurile care să producă o reacţie chimică în creierul tău şi să elibereze substanţele de care ai nevoie ca să îţi exacerbeze existenţa. Asta e explicaţia faptului că avem instincte. Carnale, crude, imorale, egoiste - creaturi primare care caută satisfacţie. Asta suntem, cu nimic mai presus de maşinăriile care pur şi simplu funcţionează cu alt tip de combustibil. De ce credem că există un scop final?
      Ni s-au dat instincte, iar apoi am creat o mie de legi care să le oprime. Am numit aceste legi moralitate şi le-am legat de existenţa forţelor divine, cărora le-am dat nume. Am asociat plăcerea cu răul şi moralitatea cu binele, iar apoi ne-am educat copiii să le diferenţieze. Ca să fie şi mai complicat, am setat limite ale acestei moralităţi care să difere de la individ la individ. Am făcut avortul imoral pentru unii, iar eutanasia perfect etică pentru alţii. Am stabilit că relaţiile între oamenii de acelaşi sex să fie greşite, dar am autorizat misoginismul. Am delimitat  persoanele de animale şi am hotărât pe care făpturile din carne e în regulă să le mănânci. Am vrut egalitate pentru toţi, mai puţin pentru cei care arată diferit de noi.
    Am polarizat autoconservarea şi am decis să ne ajutăm apropele : în ziua în care primul individ şi-a oprit vânătoarea că să-şi ajute vecinul să se ridice, cu riscul ca vânatul să-i scape, în ziua aceea s-a născut civilizaţia, societatea, în ziua ceea s-a decis că cei care trăiesc în triburi, trăiesc mai bine.
     Ce am făcut apoi cu societatea? Am făcut legi, am stabilit conducători, am creat monedă de schimb, am stabilit valoare pentru lucruri, am prioritizat bunurile materiale, am devenit încet-încet singurele creaturi care plătesc că să trăiască pe Pământ.
     Asta ni s-a părut că ne dă superioritate, aşa că nu ne-a mai păsat de ce distrugem; viaţă noastră nu s-a mai limitat la supravieţuire, ci la agonisire. De-acum trebuie să avem, să adunăm, să dăm din coate în lupta pentru bani, pentru putere şi pentru plăcerea care reiese din această poziţie.
    Am  creat încă un concept, şi anume fericirea, şi am hotărât că asta trebuie să facem, şi anume să o căutăm cu disperare până la sfârşitul existenţei, fără să avem nicio idee ce înseamnă, dacă există şi unde o putem găsi.
   Am setat atâtea standarde şi atâtea limitări în încercarea noastră absurdă de a complica fiecare lucru simplu, şi am ajuns să trăim doar de la gât în jos. Vrem că totul să se întâmple aici şi acum - nu avem atâta răbdare şi nu avem atâta timp. Măsurăm timpul în altceva, şi sigur nu în secunde.

Echilibru

    Mergi pe o sârmă. Înveţi să îţi ţii echilibrul, pas după pas, un picior în faţa celuilalt. Nu te uiţi în faţă şi nu te uiţi în spate. Singurul lucru care conta era să te uiţi în jos. Singurul lucru pe care trebuia să te concentrezi era corpul tău şi felul în care acesta răspundea la ce se petrecea în mintea ta. Făceai un pas şi încă un pas şi cădeai. Cădeai în fund, deoarece sub sârma pe care mergi era o podea. Nu cădeai de sus, iar de fiecare dată nu aveai altă opţiune decât să o iei de la capăt. Nici un hău nu se căsca sub tine, iar sus nu se întindea decât cerul. O luai de la capăt, pas după pas. Şi cădeai iar, de data asta îmi picioare. Şi de la capăt, din nou şi din nou. Cădeai, exasperai şi mai încercai odată. Şi atunci ai realizat. Nu contează de câte ori cazi, nu contează de câte ori te ridic, ci contează cum prețuiești fiecare dintre momentele acelea mici în care îţi ţii echilibrul.
   Aşa funcţionează lumea asta şi aşa funcţionează viaţa ta. Nu primeşti decât atâtea şanse câte îţi oferi, nu renunţi decât atunci când vrei şi, oricât de mulţi oameni te-ar înconjura, pe firul tău eşti singur.
   Echilibru e cuvântul de pe buzele tuturor, echilibru e ceea ce căutăm, lucrul spre care tindem şi prin care ne definim fericirea. Cum poţi să defineşti aşa ceva? Cum înveţi pe cineva acest lucru? Cum poţi să găseşti în exterior mecanismele care să îţi ghideze paşii în ritmul acela perfect, unul după celălalt, în acord cu ritmul pe care funcţionezi şi pe care nu îl poţi schimba? Sfaturile vin de la cei care cred că l-au atins, dar echilibrul e diferit pentru fiecare în parte.
   Dar, mai ales, cum o să îţi dai seama atunci când o să găseşti împlinirea? În acelaşi sens, cum o să ştii să nu renunţi de fiecare dată când cazi? O să te uiţi în faţă şi apoi în spate şi o să găseşti acelaşi peisaj familiar. O să închizi ochii şi o să găseşti în interior toate lucrurile acelea pe care vrei să le schimbi. O să priveşti în jos şi o să vezi solul; acolo e răspunsul. Acolo e speranţa, locul în care poţi să te refugiezi şi de unde singura ta opţiune o să fie să o iei de la capăt.
   Ideea nu e să ajungi cât mai departe pe firul tău pentru că acesta e finit, de pereţi o să te loveşti în toate părţile şi toată greutatea pe care o porţi cu tine o să te tragă înapoi. Nu o să ajungi prea departe pentru că nici nu trebuie să ajungi. Nu există o ţintă, nu există un loc anume pe care să îl cauţi. Nu ai un destin sau un scop final, ci o serie de momente în care eşti în aer, în care fiecare bucată din corpul tău vibrează în acelaşi ritm. Atunci o să fii acolo unde vrei şi o să stai atâta timp cât o să te simţi în siguranţă. Nu o să ai vreo idee ce înseamnă fericirea şi nici nu trebuie să cauţi aşa ceva. Dă-i un nume lucrului pe care îl cauţi. Caută-l în locurile potrivite şi mai fă un pas. Un picior în faţă celuilalt. Jos. De la capăt.

Despre magie

     Copilăria mea s-a învârtit în jurul jucatului în noroi. Asta e cea mai vie amintire pe care o păstrez. Nu puteam să las ziua asta să treacă, m-am trezit dimineaţă aşteptând să mi se spună "la mulţi ani". Acolo unde am crescut, era o fântână, iar mai jos de ea se formă un lac care se scurgea printr-un râuleţ într-un râu mai mare, iar acolo era mereu noroi. Nu am fost cel mai prietenos copil din lume, cum, probabil, nici acum nu sunt, dar în capul meu eram prietenă cu tot universul, care nu exista dincolo de ceea ce vedeam cu ochii. Nu ştiam să fac distincţia dintre bine şi rău şi eram naivă. Credeam în monştri şi-n fantome şi-n magie şi în faptul că animalele vorbesc atunci când nu te uiţi la ele. Aveam un câine lup bătrân, care avea nişte ochi pe care îi mai văd şi acum în vise.
    Copilăria mea a fost regatul în care nimeni nu murea. Era locul în care prindeam bondari în serile de vară, în care mă căţărăm în copaci după mere verzi, locul în care timpul nu trecea şi soarele nu apunea până nu îmi terminam jocul. Acum locul acela nu mai există; cred că copilăria e un loc, de fapt. Până eşti copil, nu există nimic, iar după aceea, tot ceea ce vedea copilul din tine se schimbă. Mă întorc, astăzi, la locurile în care am crescut, iar ele nu mai sunt acolo, e ca şi cum atunci când le-am părăsit am lăsat acolo şi ochelarii care mi-au permis să le văd aşa cum le ştiam. Perioada în care eşti mic e ca un felie singulară cu coordonate spaţio-temporale definite, o lume per se, de pe care ieşi păşind  peste un pod care ia foc în urma ta.
    Am surori mai mici, în care îmi înmagazinez tot ceea ce înseamnă pentru mine noţiunea de copil, iar râsul lor e o întrebare la care vreau să-mi petrec toată viaţă găsind răspuns. Când se poate spune că ai crescut? Atunci când ochii tăi nu mai spun nimic. Pentru că asta e ceea ce e aşa distinctiv la copii, ochii aceia prea mari pentru faţa lor, care poartă în ei singurele lucruri de preţ de pe pământ. Atunci când te uiţi în ochii unei persoane şi ei nu mai reuşesc să radă, atunci tocmai ai întâlnit un adult.
     Nu ştiu ce înseamnă să cresc, sper să nu aflu nicioata. Şi e ciudat, pentru că se cere de la mine să fiu matură, se cere de la mine să las prostiile şi să fiu serioasă. Lumea asta e prea serioasă. Şi totuşi, cât de mult te atinge un basm sau cât timp îţi petreci căutând ficţiune? Cauţi magia în jurul tău, momente în care ceva mişcă în ţine şi ţi se pune în gât nodul acela binecunoscut de entuziasm. Cauţi magia în lumina aceea călduţă de iunie, în care apusul era mov şi întreaga lume îţi râdea. Ai fiecare vârstă pe care ai avut-o vreodată, tot ce ai fost şi ce vei fi compune adultul care eşti acum  - copilul care a supravieţuit.

Teste de maturitate

     Nu cred că apreciem cu adevărat ce ni se oferă la şcoală. Şi scriu asta acum în lumina acestei perioade în care mulţi cunoscuţi de-ai mei absolvesc liceul. Nu încerc acum să o fac pe Steve Jobs, iar aici vreau să fac o paranteză specială. Sunt două tipuri de oameni în lumea asta. Ştiu, sunt mai mult decât două, dar pe altceva vreau să pun emfază acum. Există acei oameni care au anumite abilităţi deprinse, înnăscute, nu ştiu, pentru IT. Acel gen de oameni care îşi deschid companie la 19 ani, care codează pentru 500 de euro pe luna încă din anul I, care reuşesc să ajungă experţi şi să fie căutaţi încă de foarte tineri. Ei sunt norocoşi, iar norocul lor constă în faptul că au toate lucrurile astea care sunt atât de căutate pe piaţa muncii în zilele noastre. Foarte bine pentru ei că sunt aşa capabili, bravo lor că se descurcă atât de bine, dar consider că asta nu le da dreptul să spună mereu şi tuturor că "trebuie să-ţi urmezi pasiunea" şi "să faci ce-ţi place" sau mai ştiu eu ce astfel de clişee împart în stânga şi-n dreapta. Iar aici intervin cei din cealaltă categorie despre care spuneam.
     Aceia sunt oameniii ale căror pasiuni - cuvânt folosit cu atâta vervă încât şi-a pierdut şi el sensul - nu reprezintă ceva ce se vinde la foc automat astăzi. Pentru acei oameni, să facă "ceea ce le place" nu prea poate să le plătească întreţinerea. Aici nu am dreptul decât să dau exemplul meu - mie îmi place să scriu. Asta ştiu să fac cel mai bine, şi pot să o fac satisfăcător, în condiţiile în care am primit feed-back destul de bun până acum legat de asta. Asta e pasiunea mea, ca să merg pe aceiaşi termeni, la ora actuală. Sunt conştientă că şansele mele să mă întreţin din asta, să capăt un trăi decent şi să-mi păstrez coloana vertebrală la propriu şi la figurat practicând acest lucru care îmi place, sunt destul de mici. Deci spuneţi-mi, dragi specialişti în IT, ce-ar trebui să fac în cazul ăsta? Care sunt şansele mele să "îmi urmez chemarea" şi să îmi plătesc impozitele?
     Şi aici aş vrea să revin. Acum e perioada în care dăm teste de maturitate, lucrurile de care ne tot avertizează părinţii noştri, sfaturi pe care suntem prea orgolioşi să le ascultăm. Nu e vina noastră - suntem adolescenţi, e firesc să fim bătuţi în cap o perioadă.
     Acum vin lucrurile reale. Vin acele situaţii în care îţi dai seama că tot ce ai făcut până acum nu a fost decât o mare simulare. Primul job, de exemplu, în care şeful se substituie profesorului, iar acesta nu o să te înveţe şi nu o să îţi explice până înţelegi. Acum, nu numai că nu te ajută să evoluezi, ci pot să te exploateze cu cea mai mare uşurinţă şi tu nu o să îţi dai seama - eşti naiv, eşti credul, nu ştii pur şi simplu că lucrurile astea se întâmplă şi că oamenii chiar nu mai au intenţii bune pentru simplul motiv că nu e în avantajul lor.
     Şcoala de şoferi, alt exemplu. Nu îţi permiţi să nu mai fii atent, nu se mai cade să mergi din complezenţă, eşti în situaţia în care plăteşti o sumă de bani că să vină cineva să îţi explice nişte lucruri pe care trebuie să le reţii, şi repede, iar în caz contrar nu te alegi cu o notă proastă şi nu ţi se explică ce ai greşit, ci eşti penalizat pur şi simplu pentru că nu ai fost pe fază atunci şi acolo.  
     Încep lucrurile reale pentru mine şi sunt îngrozită. Nu ştiu cât o să-mi mai permit să copilăresc, să dau din cap şi să mă prefac că înţeleg - aici e locul în care chestionezi absolut fiecare idee cu care vii în contact şi nu mai iei nimic de bun. Îmi dau seama acum că sună exact că tata tot ceea ce debitez, toate aceste cuvinte pe care le auzeam din gura lui şi care mă făceau să cred că e el paranoic.
    Nu mă plâng acum, nu "la tăţi ni-i greu" e ideea pe care încerc s-o transmit. Toţi vor să câştige, inclusiv tu, iar dacă nu o să poţi să îi ajuţi, atunci o să le stai în cale şi o să fii eliminat. Nu are nimeni timp să te cheme în toamnă pentru că tu nu ai trecut examenul acum. Corigenţele astea îţi taie enorm din timp, şi n-ai idee cât de limitată e această resursă. Scriu acum aceste cuvinte pentru că încerc să mi le bag mie în cap. Ştiu că nu spun nimic nou şi că nu transmit absolut nimic pentru unii, dar lecţia pe care ţi-o da o corigenţă pe vara la extemporalul maturităţii e exact lucrul de care te avertizează părinţii tăi de când te-ai născut. Crezi că ai timp să încerci şi la anul?
 

Contractual

     Dar dacă totul e un mare contract? Poate că înainte de a ne naște semnăm un contract, ai cărui termeni nu-i aflăm niciodată. Poate că asta e explicaţia a tot ceea ce se întâmplă aici şi acum. Semnăm un contract despre care nu ştim nimic, iar incoştient ne petrecem viaţa negociind termenii. Iar în ziua judecăţii totul are sens, totul doar atunci, nimic până acolo.
     Atunci probabil sunt mai multe tipuri de contract. Adică sunt contractele simple, iar cei care îl semnează sunt oameni simpli : mulţumiţi, fericiţi, care nu cer multe şi nu oferă multe. Oameni care se mulţumesc cu o familie, cu un loc de muncă, cu o casă. Oameni care se duc la pescuit sâmbătă dimineaţă şi care merg duminică la grătare. Care îşi pun copiii la învăţat şi care plătesc impozite. Contractele lor sunt simple : fă şi tu ce poţi şi după aia mori.
    Şi mai sunt şi altfel de contracte - ciudate, alambicate, duale, hârtie scrisă într-un limbaj de lemn pe care nu-l înţeleg. Oamenii aceia se consideră ignoranţi şi îşi petrec viaţa încercând să acumuleze învăţătură care să-i ajute să-l descifreze. Ei devin acei bătrâni înţelepţi; duc o existență lungă şi grea, încununată doar de momentul în care îşi ţin nepoţii în braţe şi le explică ce înseamnă cumpătarea.
     Probabil există şi contracte în alb, şi pe acelea le primesc cei mai încercaţi dintre noi. Viaţa lor e o pendulare continuă între extreme, un şir continuu de negocieri cu instanţa superioară pe care nu o văd decât în vise. Ei se luptă mereu, dar doar cu ei înşişi, caută tipare în jur, dar lumea nu e o matriţă. Dacă al lor contract e în alb, iar ei nu ştiu, dacă fac lucruri minunate sau oribile, dacă distrug sau dau naştere - dacă ei sunt de fapt singurii care chiar au un scop? Ei sunt criminalii, inventatorii, oamenii de ştiinţă, liderii cruzi, soldaţii devotaţi, fundamentaliştii, călugării, elementele de la capetele opuse ale condiţiei umane care redefinesc, reconstituie, creează şi şterg de pe faţă pământului.
     Poate asta e motivul pentru care vrem mereu să facem ceva, poate chiar există ceva scris, concret, material care dictează ceea ce suntem; poate nu e totul chiar haos. Şi chiar dacă e doar mintea noastră încercând să dea sens hazardului, o fi incertitudinea stipulată în contract, iar toţi termenii or fi având semne de întebare?