Motivație wanted

   Ştii ce mi-ar prinde bine acuma? Ştii ce mi-ar prinde tare, tare, tare bine? Puţină motivaţie. Puţină, foarte puţină, cam cât ai pune într-un borcan, cam cât ar încăpea într-o seringă, puţin mai mult decât ai putea pune într-un degetar.

    Să fie o motivaţie mică şi drăguţă care să mi se urce pe picior, să-mi sară pe genunchi, să mi se suie pe umăr şi să-mi dea o palmă, să mă lovească în cap, să mi se bage în ochi şi să-mi rămână acolo, chiar în spatele creierului. Din moment ce tot e acolo, o s-o rog să ia frumos de mânuţă toate celealte prostii care joacă şotron acolo şi să le poftească amabil afară. Să spună "dragă dorinţa de a pierde timpul, dragă lene, dragă amânare, stimate masochism, scumpă lipsă de determinare, am înţeles că staţi de mult aici. Înţeleg şi de ce vă place: e călduţ, vi se dă de mâncare, aveţi loc, se face apel la voi zilnic, vă simţiţi utili şi nu mai puteţi de bine - trăi, neneacă, cum s-ar zice! Dar nu înţelegeţi. Voi nu înţelegeţi. Fata asta are treaba anul acesta. Nu va mai vrea aici, nu mai sunteţi doriţi. Dar staţi, nici nu trebuie să va grăbiţi foarte tare: luaţi loc, faceţi-vă un ceai, strângeţi-va bagajele - vedeţi să nu uitaţi nimic în baie. După ce vă terminaţi ceaiul, vă rog să va spălaţi ceştile şi să poftiţi frumos afară. De fapt, nu-i bai, le spăl eu! Vă fac şi bagajul, dacă vreţi! Şi ceai? Sigur, şi ceai! De care să fie? Ideea este, scumpe trăsături inutile de caracter, că am cam vrea să plecaţi zilele astea. Puteţi să mai veniţi în vizită duminică după-amiază. O să vă chem din când în când seară, când n-o să putem dormi. Dar acum nu sunteţi dorite. Mii de scuze, iertaţi-mi impoliteţea: vă rog să vă căraţi!"

    Cam de genul asta de dialog aş avea nevoie. Şi ştiu că atunci când o să vină doamna motivaţie la mine, o să rezolve absolut tot ce e de rezolvat acolo sus. O să-şi aducă mătura şi, bineînţeles, pe prietenele ei, rabdarea şi determinarea, şi o să facă curat la mansardă. S-au strâns atâtea acolo, încât mai bine ar demola toată clădirea şi ar construi alta în loc. Acest lucru, că toate demolările, de altfel, ar dura mult, ar fi zgomotos şi ar face multă mizerie. Ceea ce nu e de dorit. Nu, trebuie rezolvat repede, silenţios şi curat.

    Bun, deci e clar: caut motivaţie. Problema mea e că nu ştiu unde găsesc aşa ceva. Se vinde la aprozar? Mi-au rămas trei lei astăzi, oare o să-mi ajungă cât să pun într-o seringă? O găsesc oare în parc, mă aşteaptă undeva pe o bancă, se gândeşte la mine? Stimată motivaţie, dar spune-mi unde eşti, imediat iau un autobuz. Dacă dau un anunţ, o să citeşti ziarul? Nu-i aşa că o să mă cauţi? Te rog, caută-mă tu.

    De unde pot să fac rost de nişte chef de muncă? Unde se găseşte un strop de perspectivă de viitor? Îmi spuneţi şi mie unde e perdeaua aia pe care pot să o dau la o parte şi să văd pentru un minut, pentru o secundă, care e viitorul pentru care mă chinui atât? Măcar cât să ştiu că nu mă chinui degeaba. Ce rost au toate lucrurile pe care le fac? Le fac bine? Le fac pentru mine, de fapt?

   Mă zbat să-mi revin şi să-mi dau seama ce e cu mine, să mă trezesc la realitate, să mă pun pe treaba, doar că uneori îmi pare că nu e nicio realitate la care să mă trezesc, că nu am din ce să-mi revin. Sunt uşor confuză acum pentru că se creionează o direcţie a vieţii mele pe care nu pot s-o întrevăd, care e foarte obscură, care nici nu mă satisface, nici nu mă deranjează. E doar o stare de iritaţie continuă, că o mâncărime pe spate pe care nu ajungi s-o scarpini. E ca atunci când tuşeşti şi te irită în interiorul gâtului şi n-ai cum să ajungi acolo ca să faci să treacă. E ca şi cum sunt în priză mereu, ca şi cum ar trebui să fiu mereu într-un loc anume, să fac o chestie specifică, doar că nu am nici cea mai mică idee ce şi când şi unde.

    E totul foarte confuz şi înceţoşat şi în ceaţa aceea care nu se mai materializează naibii în ceva concret zace tot ce ar trebui să conteze de fapt. Şi toată lumea pune atâta presiune pe nebuloasa aceea, şi toată lumea aşteaptă de la mine să mă agăţ de ea. Îmi zic: "nu vezi că e acolo? Vine, nu vezi că vine?". Şi eu nu ştiu ce vine şi nu ştiu dacă e relevant faptul că vine şi nu ştiu ce naiba vrea de la mine şi ce ar trebui să fac.

     Dar e în regulă, nu mă băgaţi în seamă. Nu cer decât puţină-puţină motivaţie. Sunt doar oleacă-oleacă confuză. Foarte oleacă. Cam cât ai pune într-un borcan. Cam cât ar încăpea într-un degetar.

Supapă

   Pot să scriu rândul acesta, apoi pe celălalt, apoi încă douăzeci. Aici nimeni nu poate să mă întrerupă. Pot să fac o cacofonie, pot să scap un pleonasm. Acum nimeni nu poate să mă corecteze. Pot să scriu un cuvânt ataaat de complicat şi o frază ataaat de lungă. Aici nu mă bâlbâi.

   Aici pot fi cine vreau. Pot fi cel mai fioros balaur care se luptă cu cel mai viteaz fiu de împărat în cea mai fabuloasă carte pentru copii. Pot fi doamna distinsă care soarbe din cafea la masa de lângă geamul cafenelei. Pot fi copilul care descoperă fascinat cărţile din pod sau adultul care îşi aduce aminte despre acel copil. Pot fi călătorul care descrie cele mai frumoase privelişti ale Nepalului sau păianjenii de sub fiecare din pietrele Australiei. Pot fi toate lucrurile acestea, pe rând sau în acelaşi timp. Cel mai important, însă, pot fi eu însămi. Cu toate măştile care parcă nu-şi mai au rost aici. Cu toate scuturile şi zidurile de apărare care par atât de inutile în momentul în care am câmpul asta alb în faţă şi toate literele negre care dansează pe el doar pe muzica pe care o cânt eu. Dintre toate lucrurile pe care nu le posed de fapt în lumea asta, toate lucrurile care nu sunt ale mele, pe care nu pot să le cumpăr sau nu sunt de vânzare, eu am acţiunea asta, degetele mele pe tastatură, şiruri de cuvinte care se înmulţesc, un bloc de text. Atâta am de fapt.

   Despre ce sunt toate astea, la urma urmei? Despre rolul creatorului şi a creaţiei? Poate, dar asta doar  pentru că am înghiţit prea multă poezie modernistă anul acesta. 

  E despre cum am găsit ceea ce mă face fericită. E despre singurul lucru pe care aş putea să-l fac mereu, fără să fiu nesigură, fără să ezit, fără să mă întreb ce spune despre mine sau dacă am dreptate. 

  Nu sunt încă suficient de bătrână sau de înţeleaptă ca să vorbesc despre fericire. N-am nicio idee ce înseamnă, habar n-am dacă e normal să tindem spre ea, dacă vine din exterior sau e sintetizată în noi. Definiţia ei pentru mine stă în suma acelor momente în care mă simt onestă cu ce e în jurul meu, când mi-e bine în pielea mea, când mă simt protejată şi luată în serios. Probabil fiecare are o definiţie diferită pentru asta. Ceea ce vreau de fapt să transmit e că e firesc să cauţi ceea ce te face fericit într-o supapă a realităţii tale. Adică e firesc să nu faci mereu ce-ţi place, să faci uneori anumite lucruri pentru că "trebuie" atâta timp cât îţi asiguri şi acele momente călduţe care se încadrează în definiţia ta de fericire. Atâta timp cât poţi să-ţi dărâmi toate zidurile de apărare pentru câteva minute, nu contează că îţi foloseşti toate resursele pentru a le construi iar şi iar tot restul timpului.

Nu e frumos

  Tot ceea ce creăm noi ca oameni şi tot ce înseamnă artă şi pleacă din mâinile noastre e o încercare de reproducere a ceea ce este în jur, în plante, în oameni, în forme de relief. Sau, cel puţin, asta ar trebui să fie. Totul ar trebui să fie frumos şi să frizeze perfecţiunea pentru că aşa sunt formele din jurul nostru, perfecte. Ceea ce a intervenit în timp şi care a schimbat aceste coordonate vine din fapul că am încercat să facem lucrurile să devină utile - ceea ce e greşit; tot ce e util e dispensabil, iar tot ce e dispensabil e urât.

   Aceste clădiri gri şi unghiulare care ap
ar azi, cu pereţii lor de sticlă şi inox, cu încăperile lor înalte şi goale, toate sunt inestetice. Proiectate pentru a fi cât mai de folos, pentru a valorifica la maxim înălţimea şi suprafaţa, sunt urâte, sunt lipsite de substanţă, umplu doar spaţiul şi îi valorifică lipsa de semnificaţie. Grilajele din fier forjat, de exemplu. Sunt inutile, nu te protejează nici de vânt, nici de ploaie, sunt greu de curăţat, greu de întreţinut, dar arată extraordinar. Şi cel mai important, transmit ceva. Transmit complexitate, circularitate, se constituie în toate unghiurile şi curbele care apar în natură.

   Sau hainele pe care le purtăm. Cât mai confortabile, cât mai aerisite, mai largi, mai mulate, cu cusături în locurile potrivite şi capse, scai, fermoare pe unde e nevoie. Acestea au pe undeva ceva ce poate fi denumit frumos, dar fără urmă de estetic nu transmit nimic, nu ascund nimic, nu pun nimic în evidenţă, nu fac decât să te acopere şi să-ţi fie utile. Asta e ceea ce se urmăreşte de fapt? Să ne acoperim cu lucruri care să ne ţină de cald şi atât, să creăm doar obiecte care să ne fie utile şi atât, să fim parte a unei societăţi în care totul e dispensabil, util şi de unică folosinţă?

   Pe undeva, ne-am pierdut din substanţă. La un moment dat, am început să facem artă modernă. Într-un anumit punct, ne-am integrat într-un mecanism artificial, într-o mentalitate plană, redundantă şi seacă. Am omis să mai căutăm frumuseţe în ceea ce creăm.

   De fapt, e atât de simplu. De ce ni se pare ceva distinct şi emoţionant uneori în ochii unui bătrân pe stradă? Sau în saltul unei pisici în iarbă? Sau într-o seară de toamna când apusul e mov şi cerul e împânzit de păsări care pleacă peste iarnă? De ce aceste lucruri complet inutile ni se par fascinante, ne distrag de la lucurile care ne preocupă atunci şi ne dau momente de luciditate? Aceste cadre ne transmit ceva, cu tot ce aduc ele vizual sau auditiv. Felul acesta de armonie, complet inutilă, complet firească, atât de banală şi ordinară, reprezintă în mare parte tot ceea ceea ce îi este necesar creierului nostru pentru a recepta ceva anume, pentru a identifica frumosul în cel mai pur sens al sau.

    Pe de altă parte, înţeleg şi eventualele contra-argumente. Nu trăim într-o lume perfectă, nu avem parte doar de evenimente bune şi emoţionante, nu suntem înconjuraţi de armonie şi fair-play. Cu toate acestea, de ce am vrea să replicăm toate lucrurile acestea urâte? Cum altfel am putea să luptăm împotriva lor, cum le putem filtra şi da la o parte altfel decât combatandu-le cu ceea avem bun şi frumos şi semnficativ? Acestea sunt mănuşile noastre de box, acestea ne păstrează integritatea mintală; frumuseţea e poate singura religie de care avem cu adevărat nevoie.

    Iar raportat la ceea ce vedem frumos - sau atractiv - la cei din jurul nostru, mă sperie când văd copii atât de mici preocupaţi de felul în care arată. Nu-mi place că văd fetiţe de 10 ani care vor să slăbească, băieţi care se dau jos de pe tricileta şi vor să facă muşchi, copii îngrijoraţi de lucruri care nici n-ar trebui să existe, până şi adulţi prinşi într-o autodevalorizare deprimantă, o cuşcă artificială care îi ţine pe loc şi care umbreşte, în mintea lor, tot ceea ce au de arătat.

    Exagerez acum, este acesta o generalizare prea amplă? Probabil că este. Probabil mă preocupă faptul că am surori mai mici pentru care-mi doresc să fie mulţumite cu ele însele. Probabil am oameni în jurul meu care n-ar trebui să ascundă cine sunt. Probabil sunt idealistă şi caut prea mult esenţă în suprafeţe. Probabil lucrurile chiar nu stau atât de grav.

   Simt, cu toate acestea, că nu căutăm frumuseţea unde trebuie şi că pierdem din vedere ceea ce ne face cu adevărat atractivi: o aluniţă, un dinte strâmb, un tic nervos, un obicei stupid, un defect...  toate lucrurile care ne fac noi înşine, lucruri imperfecte, inutile, dar în mod clar indispensabile.

Ce mai eșec

    Trebuie să admit că nu sunt chiar cea mai feminină floare delicată din lume. Tata și-a dorit mult un băiat și a avut grijă ca măcar una din fetele lui să ţină loc de aşa ceva. Nu am avut niciodată vreo simpatie pentru machiaj, nu l-am înţeles şi n-a avut nicio treabă cu mine. Din punct de vedere vestimentar, am îmbrăcat doar lucruri cu care sigur n-ai cum să dai greş, pentru că şi întreagă poveste cu cromatică, texturi & co. mă bate. N-am idee cum faci să fii graţioasă, cum baţi din gene şi cum zâmbeşti naiv; nu ştiu, nu-mi iese.
   Probabil singura chestie care mă face feminină în vreun fel e legată de toate stereotipurile în care mă încadrez intregral şi fără drept de apel. Numărul unu, n-am orientare în spaţiu, nici măcar un pic, nici cel mai vag reper. Îmi place şi să gătesc şi îmi ies toate experimentele, am cumva un simţ pentru a aproxima ingrediente şi a face combinaţii pe care l-am moştenit, probabil, de la strămoaşele mele din peşteră. Sunt vanitoasă şi mă zgâiesc în absolut toate geamurile sau ochiurile de apă sau orice altceva reflectă lumina. Sunt şi destul de emoţională - plâng de la orice căţel lovit, mă sperii din toate prostiile şi mă fascinează chestiuni puerile. Nu o să înţeleg vreodată noţiuni  de fizică şi electricitate.
   Toate lucrurile acestea şi faptul că, în adâncul sufletului, încă mă consider destul de băieţel, mă fac să fiu puţin feministă şi bătăioasă în ce priveşte felul în care sunt văzută că femeie şi lucrurile care se aşteaptă de la mine.
   Ieri am avut o criză existenţială pentru că eram singură acasă şi nu reuşeam să deschid o sticlă de plastic. Nu e mare chestie, dar eu am avut o adevărată luptă interioară, în sensul că TREBUIA să deschid nenorocita aia de sticlă ca să-mi demonstrez ceva mie şi întregii specii din care fac parte şi al cărei mândru exponent sunt. Am încercat cu dinții, cu banda de plastic, cu patentul; aparent, sticla aceea voia să-mi demonstreze mie ceva. Aşa că ieri am avut prima înfrângere, primul eşec, prima palmă peste botul feministei din mine... Am avut nevoie de un bărbat ca să desfacă sticla.
   Deşi am pierdut în mod josnic această luptă, războiul încă nu s-a terminat, şi mărturie stau toate borcanele care s-au spart până la urmă sub presiunea încăpăţânării mele de a mă descurca singură. O să-mi iau câteva zile să trec peste această înfrângere mârşavă şi o să revin cu forţe proaspete în această luptă pe care trebuie s-o câştig. Sunt convinsă de victoria mea. Sper doar să nu trebuiască să schimb vreun bec... Mi-e frică de electricitate şi sigur n-o să mă descurc singură.

Mentenanță

   Creierul meu e 'under maintenance' în perioada asta. Mă contrazic de atât de multe ori pe zi încât e fascinant. Nu reușesc să mă adun, în sensul că n-am efectiv timp să imortalizez vreo scenă singulară și izolata din mintea mea. Nu e timp, nu stă pe loc. E ca și cum ai încerca să faci o poză unei străzi aglomerate. E așa un zgomot și așa o harababură încât îmi place. Tot haosul din mintea mea n-a sunat niciodată mai frumos. Toata agitația pe care o port n-a fost nicicând mai armonioasă.

   Credeam că oamenii nu se schimbă. Eram convinsă. Ne schimbăm prietenii, trăsăturile, obiceiurile, dar fundamental rămânem la fel mereu. Realizez că era o tampenie. Nimic mai fals. Eu mă schimb fundamental la fiecare două ore. Și mă copleșește, dar imi place, îmi place al naibii de mult. 

    Mă simt un alt om, deși arăt la fel și vorbesc la fel și reacționez la fel. Inițial, am crezut că poate mă maturizez, îmbătrânesc, că în sfârșit își spune cuvântul vârsta din buletin și toate responsabilitățile și așteptările care vin odată cu ea - dar nu e așa. Mă simt de parcă devin mai copil. De parcă traiesc acum copilăria pe care n-am trăit-o suficient sau complet cât am fost mică.

    Zilele trecute am auzit o conversație între două bătrâne în stație (se întâmplă atâtea lucruri în staţiile de autobuz; o să-mi scriu lucrarea de licenţă din asta). Una dintre ele avea o fustă neagră şi spunea că 'A, uite, iar e vineri' şi cealaltă 'Da, trece prea repede timpul. Aşa spuneau bunicii mei că o să fie. Zilele par ore şi lunile par săptămâni atunci când se apropie'. Cealaltă avea o bluza roşie. Părea foarte afectată şi a clătinat gânditor din cap. Eram intrigată. Cucoanele alea nu voiau să spună ce se apropie. Nu-mi doream nimic altceva în secunda aia decât să ştiu ce se apropie. N-am mai rezistat: 'Mă scuzaţi că mă bag... am auzit ce vorbeaţi. Când se apropie ce?' La care cucoana cu fusta neagră mă priveşte cam strângând din buze, că deh, aşa-i privesc cucoanele pe ăştia mai mici şi mai proşti, şi-mi zice: "Sfârşitul lumii, maică". 

    Probabil înainte nu m-ar fi interesat. Poate înainte mi-aş fi văzut de treaba. Cu siguranţă înainte mi s-ar fi părut absurd. Dar acum nu mai era 'înainte' şi mie mi se părea fascinant; eram fascinată de reacţia mea şi de ideea că am fost atât de matură şi de serioasă până acum încât probabil am ratat o grămadă de alte prostioare de tipul acesta, prostioare frumoase şi... magice într-un fel absurd şi adorabil. 

    Înainte de asta, am avut altă revelaţie. Am văzut o bătaie adevărată. Eram într-o crâşmă de lângă o piaţă, total irelevant deocamdată cum am ajuns acolo şi de ce. La televizor suna tare un meci, era dimineaţă pe la 9 şi afară începea zăpuşeala greoaie a unei zile nesuferite de vară . La tejghea era un nene care ne cunoştea. Vorbise cu noi, îmi spusese cum şi-a rupt şi el mâna (aveam mâna în ghips pe atunci), povestise despre fiica-să şi despre cum se dă ea în pantă cu bicicletă şi despre alte chestii puerile şi drăguţe pe care le spun oamenii care au copii. În timp ce stătea el la tejghea, a venit un alt domn şi a vorbit cu el. Nu auzeam ce vorbeau, nu părea interesant până în momentul în care bărbatul a ieşit de după tejghea şi s-a apropiat de celălalt, care la scurt timp i-a tras un pumn în gură. Cel lovit era pe jos şi se uita uimit în sus, semn că nu se aştepta. Celălalt i-a mai tras şi o pereche de şuturi în burtă şi a pus mâna pe un scaun, pe care l-a ridicat şi l-a pus înapoi repede, într-un moment de luciditate care l-a scutit, probabil, de o diferenţă mare de timp petrecut în puşcărie. După ce realizează că mişcarea cu scaunul nu e chiar cea mai bună opţiune a lui, iese furtună din local, având câte ceva cu mamele tuturor celor prezenţi pe o rază de 100 de metri.

    Acesta a fost rezumatul  marelui eveniment care mi-a declanşat mie criză de identitate. Acum sunt intenţionat atât de dramatică, deşi în mintea mea întâmplarea chiar a fost un adevărat tsunami. 

   Poate domnul bătut era obişnuit să şi-o mai ia în bot din când în când. Poate celălalt tip îi era chiar prieten şi au băut o bere împreună după ce s-au împăcat... N-aveam de unde să ştiu acele lucruri şi nu păreau să conteze. Eu eram şocată cum nu mai fusesem niciodată. Nu puteam să vorbesc, mă uitam în gol, iar stomacul îmi era undeva  mai jos de urechi. În capul meu, în schimb, era foarte interesant ce se întâmpla. Era tabăra 'Cristina înainte': "adună-te, e doar un pumn, n-ai mai văzut bătaie până acum?" şi tabăra 'Cristina nouă': "ce se întâmplă cu tine? acolo era sânge adevărat şi vânătăi şi, cu puţin efort, câţiva dinţi pe jos, cum să te aduni după asta?"

   Întâmplările astea două au făcut zgomot în mine pentru că, ştiţi voi, e vacanţă, am mult timp liber, nu prea dorm şi gândesc mult mai mult decât e necesar. 

   Acum, că am ajuns aici, s-ar putea spune că observ că e puţin absurd în spusele mele. Culmea, până şi asta îmi place. Nu mă mai opresc să mă gândesc 'e suficient de deşteaptă treaba asta?' sau 'cât de profundă par dacă zic asta?' Am reuşit, cumva, să scap de toată cenzura pe care mi-am autoimpus-o prin gândirea mea bătrânicioasă şi 'matură'. 

    Mă simt de parcă aş fi un şarpe şi acum am o piele nouă.

    Sau e că şi cum lucrurile arată altfel pentru că le privesc eu altfel.

    Nu ştiu dacă e tot în capul meu sau dacă chiar se schimbă ceva. Totul arată diferit şi mi se pare că parcă nu mai am acei ochelari de cal... am alţii noi acum!

    

Atâta grație

    Sunt neîndemânatică. Mereu am câte o vânătaie care apare de nicăieri de la lucrurile de care mă lovesc, mereu mă simt prea mare ca să mă strecor printre obiecte fără să iau ceva înainte sau să calc pe cineva pe picior. Mă împiedic și pe suprafețe perfect drepte și dau peste colțuri de mese sau obiecte de mobilă care parcă nu erau niciodată acolo. Cred că am crescut prea repede la un moment dat și încă n-am reușit să apreciez dimensiunea nouă pe care o am acum. Sunt la fel de înaltă din clasa a VI-a, și totuși am încă impresia că am tot un metru și jumătate. În mod normal, nici un fel de obiect casant nu e în siguranță pe lângă mine, ca să nu mai zic ca sunt expertă la "reparat" toate dispozitivele din lumea asta, începând cu telefoanele, cărora le-am pierdut de mult șirul. Cu toate astea, cumva toate obiectele pe care le-am stricat au fost înlocuite în moduri pe care nu mi le explic. E ca și cum materia circulă sau care se reînlocuiește în mâinile mele și parca mereu apare ceva nou în loc, material nou de stricat.

   Grația clar nu e trăsătura mea definitorie, iar atunci când încerc să par feminină și sofisticată de obicei fac câte o prostie sau spun ceva nelalocul lui și stric tot tabloul pe care mă chinui să-l alcătuiesc. Așa că am încetat să mai încerc. Prefer sa folosesc doar lucruri foarte solide, eventual rezistente la apă, foc și presiune. Prefer să nu încerc sa par ceva ce nu sunt și să mă rezum la statutul meu de elefant în magazin de porțelanuri. Soluția excelentă pentru haine care nu se pătează în primele cinci minute e compusă din pantaloni negri care nu se murdăresc niciodată și bluze maro anti-pete de cafea. Și o altă lecție pe care am învățat-o în modul dificil - nicio haina alba. Niciuna, niciodată, vreodată. Cred că aș putea să scriu un almanah, chiar două, cu soluții în chestiuni jenante. Acesta e domeniul meu, ofer gratis expertiză, aștept întrebări și dau cele mai eficiente soluții, toate testate de profesioniști. 

    Ai uitat iar cheile după ce ai spus de 15 ori ca e foarte important sa nu le uiți? Nici o problemă. Experții non-britanici spun că cel mai sigur mod sa nu le uiți e sa iei cheile în mână cu cel putin două ore înainte și să le ții până în momentul în care pleci. 

   Ai spart iar un pahar, o oglindă și ecranul la telefon, toate în aceeași zi? Uită de griji. Studiile au arătat că singura soluție în astfel de cazuri e sa ții fiecare obiect de sticlă, ceramică sau porțelan pe care îl atingi cu ambele mâini și să mergi foarte încet, uitându-te atent la el pe toată durata transportului. Notă: e foarte important ca în timpul procesului să nu dai cu capul de obstacolele din față. E de o importanță vitală - am dovezi-cucuie solide.  

   Gama mea de sfaturi oferă soluții dintre cele mai variate: cum sa nu îți mai lași două zile telefonul pe silențios, cum să nu mai calci pe telecomandă, cum să nu uiți la ce ora e întâlnirea importanta pe care evident că n-ai notat-o, cum să nu-ți mai dai cu părerea în împrejurări delicate și, foarte important, cum să nu-ți mai cumperi "lucruri drăguțe". Dacă te-ai săturat ca oamenii sa-ți zică "nu trebuie decât să fii puțin mai atentă", "trebuie doar sa te concentrezi un pic" sau "ai și tu un pic de grija", întreabă-ma pe mine. Am răspunsuri la toate întrebările tale.

     Așadar, dragi împiedicați, îmbrățișați-vă dizgrația! Intrați în conexiune cu elefantul din voi! Fiți una cu amețeala voastră! Nu va mai faceți griji legat de lucrurile pe care le distrugeți - sunt doar obiecte, nu contează cât de scumpe sau de importante sunt. Râdeți de prostiile pe care le faceți; sănătatea voastră mentală e mai de preț decât orice telefon pe care-l scăpați în budă sau orice vază care vă mai cade, din când în când, din mână.

Cu plăcere

   Scopul final al omului nu e nici măcar fericirea. Scopul final al omului e plăcerea. Răstorni munţi şi calci pe cadavre pentru a face lucrurile care să producă o reacţie chimică în creierul tău şi să elibereze substanţele de care ai nevoie ca să îţi exacerbeze existenţa. Asta e explicaţia faptului că avem instincte. Carnale, crude, imorale, egoiste - creaturi primare care caută satisfacţie. Asta suntem, cu nimic mai presus de maşinăriile care pur şi simplu funcţionează cu alt tip de combustibil. De ce credem că există un scop final?
      Ni s-au dat instincte, iar apoi am creat o mie de legi care să le oprime. Am numit aceste legi moralitate şi le-am legat de existenţa forţelor divine, cărora le-am dat nume. Am asociat plăcerea cu răul şi moralitatea cu binele, iar apoi ne-am educat copiii să le diferenţieze. Ca să fie şi mai complicat, am setat limite ale acestei moralităţi care să difere de la individ la individ. Am făcut avortul imoral pentru unii, iar eutanasia perfect etică pentru alţii. Am stabilit că relaţiile între oamenii de acelaşi sex să fie greşite, dar am autorizat misoginismul. Am delimitat  persoanele de animale şi am hotărât pe care făpturile din carne e în regulă să le mănânci. Am vrut egalitate pentru toţi, mai puţin pentru cei care arată diferit de noi.
    Am polarizat autoconservarea şi am decis să ne ajutăm apropele : în ziua în care primul individ şi-a oprit vânătoarea că să-şi ajute vecinul să se ridice, cu riscul ca vânatul să-i scape, în ziua aceea s-a născut civilizaţia, societatea, în ziua ceea s-a decis că cei care trăiesc în triburi, trăiesc mai bine.
     Ce am făcut apoi cu societatea? Am făcut legi, am stabilit conducători, am creat monedă de schimb, am stabilit valoare pentru lucruri, am prioritizat bunurile materiale, am devenit încet-încet singurele creaturi care plătesc că să trăiască pe Pământ.
     Asta ni s-a părut că ne dă superioritate, aşa că nu ne-a mai păsat de ce distrugem; viaţă noastră nu s-a mai limitat la supravieţuire, ci la agonisire. De-acum trebuie să avem, să adunăm, să dăm din coate în lupta pentru bani, pentru putere şi pentru plăcerea care reiese din această poziţie.
    Am  creat încă un concept, şi anume fericirea, şi am hotărât că asta trebuie să facem, şi anume să o căutăm cu disperare până la sfârşitul existenţei, fără să avem nicio idee ce înseamnă, dacă există şi unde o putem găsi.
   Am setat atâtea standarde şi atâtea limitări în încercarea noastră absurdă de a complica fiecare lucru simplu, şi am ajuns să trăim doar de la gât în jos. Vrem că totul să se întâmple aici şi acum - nu avem atâta răbdare şi nu avem atâta timp. Măsurăm timpul în altceva, şi sigur nu în secunde.